Nu ştiu dacǎ vǎ aflaţi printre cei 33.000 de spectatori din România care au vǎzut Lincoln, filmul prin care Steven Spielberg spera sǎ-şi adjudece al patrulea Oscar. Oricum, nu despre calitǎţile sale cinematografice îmi propun sǎ discut, pe mine nu prin acestea m-a impresionat.
Filmul nu e pur şi simplu o epopee istoricǎ. Povestea (adevǎratǎ) se petrece în 1865, la sfârşitul Rǎzboiului Civil. De curând reales preşedinte, Abraham Licoln îşi propune abolirea sclaviei (istoricul Amendament 13 al Constituţiei), înainte de încheierea pǎcii, cǎci revenirea în Camera Reprezentanţilor a parlamentarilor statelor din Sud ar fi complicat situaţia majoritǎţii. Legea trecuse de Senat, însǎ fusese deja respinsǎ o datǎ în Camera Reprezentanţilor. Majoritatea era şi aşa fragilǎ (republicanii deţineau puţin peste jumǎtate din mandate), dar pentru a se obţine cele douǎ treimi necesare modificǎrii Constituţiei era nevoie de sprijinul a cel puţin 20 de reprezentanţi democraţi.
Cum s-au obţinut voturile necesare incriminǎrii sclaviei? O parte din deputaţii democraţi apropiindu-se de sfârşitul mandatului, aflându-se deci în cǎutarea unui loc de muncǎ ; acestora li s-a oferit câte o slujbǎ în instituţiile statului (în “deconcentrate”, în traducere dâmboviţeanǎ). Existǎ în film şi un fel de Hrebenciuc, însǎrcinat cu negocierile individuale. Cu alte cuvinte, unul dintre cele mai luminoase articole ale constituţiei nord-americane a fost adoptat prin cumpǎrare de voturi. Ca sǎ nu mai vorbim cǎ, pentru a obţine timpul necesar adoptǎrii amendamendului, Lincoln a tergivesat încheierea pǎcii, producând astfel victime şi suferinţe suplimentare.
Lucrul ǎsta m-a enervat foarte tare. Sǎ vii acum, dupǎ 150 de ani, şi sǎ-mi spui cǎ unul dintre fundamentele democraţiei americane, tocmai abolirea sclaviei, este rodul corupţiei, mi se pare o adevǎratǎ blasfemie. Filmul ne spune pe şleau:
