Fără Europa Liberă comunismul nu ar fi căzut nicăieri. Daniel Cristea-Enache: Aţi lucrat, ani buni, la Radio Europa Liberă, care a fost mai mult decît un post de radio (oricît de profesionist). Pentru generaţia părinţilor mei, a fost una dintre puţinele ferestre spre lumea din afara lagărului socialist şi o punte către această lume.
Într-o istorie a epocii postbelice, care credeţi că ar fi, în mod obiectiv, „capitolul” reprezentat de Radio Free Europe?
Michael Shafir: Europa Liberă din anii ‘60 nu semăna deloc cu cea pe care o voi regăsi în 1985. La prima mea întîlnire am dat (vorbesc de secţia română) de un colectiv dedicat trup şi suflet misiunii de a aduce o frîntură de adevăr şi speranţă către ţară.
Cînd se încheia „ziua de lucru”, aproximativ la orele 17, ne adunam toţi la cantină şi continuam „analizele” fără deosebire de rang sau vîrstă. Toate acestea dispăruseră în anii ’80. Am regăsit acolo o echipă de funcţionari dornici să plece cît mai devreme acasă sau în concediu. Dispăruse „misiunea”.
Sigur, existau şi excepţii: Vlad Georgescu, fie-i memoria binecuvîntată, Emil Hurezeanu,Neculai C. Munteanu şi nu în ultimul rînd Vlad Socor, care de multe ori îşi petrecea nopţile lîngă calculatorul de la secţia de cercetare-România, pe care aveam s-o conduc din 1987. Or mai fi fost şi alţii, dar nu mulţi.
Apoi, ne despărţeau ideologiile, ceea ce s-a văzut pregnant după decembrie 1989. Pînă la prăbuşirea comunismului, aceste deosebiri se simţeau intermitent, dar nu dominau. Situaţia s-a schimbat cînd a început să se pună întrebarea „Quo vadis, România”.
Desigur, toţi ne doream o Românie democratică. Dar nu prea înţelegeam acelaşi lucru sub această noţiune. Aici s-au despărţit multe ape, şi despărţite au rămas sau au devenit mai apoi. Pe de o parte, idealizatori de nuanţă păşunistă ai României interbelice, unul dint
