Azi pare şocant să cauţi totalitarismul tocmai în perioada de după căderea regimului totalitar. Asta pentru că am uitat sau nu am înţeles că la baza atât de șchioapei noastre tranziţii stă FSN-ul, adică ceea ce este, din punctul de vedere al culturii politice, ultimul avatar al stalinismului românesc.

Schimbarea de regim din decembrie 1989 a fost marcată de două dispariţii şi, simetric, de două apariţii. Prima dispariţie a fost una tăcută: cea a Partidului Comunist Român. Nu a fost interzis, nu se auto-dizolvă. Pur şi simplu „dispare”. A două dispariţie e una asurzitoare, fiind un eveniment mediatic naţional şi global: procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu. A doua dispariţie o acoperă pe prima căci pentru noua putere nici nu a existat un regim comunist, ci numai regimul „clanului” Ceauşescu. Natura „procesului”, în care sentinţa fusese decisă politic, avocatul era mai virulent decât procurorul iar completul de execuţie pregătit înainte de pronunţarea verdictului, a fost una tipic stalinistă. Cu atât mai mult cu cât în realitate era vorba de o reglare de conturi în interiorul partidului comunist. A unui partid a cărui caracteristică a fost, aşa cum a arătat Vladimir Tismăneanu, absenţa destalinizării, fiind un „stalinism for all seasons”.

Cele două apariţii sunt, de fapt, reapariţii. Prima este aceea a noului lider. Ion Iliescu, fosta stea în ascensiune, apoi în decădere, a Partidului, devine în câteva ore conducător de partid şi de stat. El îşi asumă responsabilitatea juridico-politică a „procesului” precedentului conducător de partid şi de stat. Între cei doi putea fi o ştafetă. Însă au fost gloanţe.

A doua apariţie a fost aceea a Frontului Salvării Naţionale. Auto-declarat „emanaţie” a Revoluţiei, FSN-ul nu se creează întâmplător în sediul Comitetului Central al PCR. FSN-ul înlocuieşte partidul unic. Rapiditatea cu care o face nu este independ