Se discută de către toată lumea despre calităţile şi defectele românilor, se compară poporul român cu alte popoare, şi, evident, se accentuează pe aşa zisul deficit de calităţi.

În viziunea unora, românii au calităţi indubitabile: inteligenţa nativă, echilibrul, capacitatea de adaptare sau, cum afirma Mihail Ralea, adaptabilitatea, omenia, spiritul deschis şi comunicativ, toleranţa faţă de alte etnii, umorul, ospitalitatea ş.a.m.d., ca şi cum aceste calităţi nu ar fi decelate şi la alte popoare. Însă, în mai mare măsură sunt clamate defectele românilor, ceea ce i-ar distinge, necondiţionat, de alte neamuri: leneşi, hoţi, corupţi, naţionalişti, mincinosi, pasivi, invidioşi, resemnaţi în faţa destinului, neloiali etc. Se vorbeşte chiar de bolile psihologiei poporului român. Ca argument pentru susţinerea convingerilor despre defectele românilor, este des citată, dar mai puţin studiată, lucrarea lui Dumitru Drăghicescu, ,,Din psichologia poporului român” (1907) despre care însuşi autorul afirma că este neîncheiată. În acelaşi sens se apelează la două lucrări ale lui C. Rădulescu Motru: ,,Sufletul neamului meu: calităţi bune şi defecte” (1910), ,,Psihologia poporului român” (1937), eludându-se momentul când au fost elaborate, dominat de curentul psihologiei popoarelor. Mai mult, se trece cu uşurinţă peste ceea ce spune filosoful român în ,,Psihologia poporului român”: ,,Insuşirile sufleteşti ale unei populaţii sunt condiţionate de trei factori principali: de fondul biologic ereditar al populaţiei, de mediul geografic şi de caracterele instituţionale dobândite de populaţie în timpul evoluţiei sale istorice.”, acestea din urmă cuprinzând manifestări tipice de natură spirituală care prin tradiţii se repetă în mod constant: vorbirea, obiceiuri morale şi juridice, concepţii despre viaţă, trăsături naţionale. Românul nu este mai leneş decât alţii, numai că ,,El este nep