Vineri, 1 martie 2013, seara. La Interviurile lui Ion Cristoiu, de pe B1 TV, premierul Victor Ponta lasă să se înţeleagă că, la Consiliul JAI din 6-7 martie 2013, mai multe ţări occidentale se vor opune, prin veto, admiterii României în spaţiul Schengen. Duminică dimineaţa, graţie interviului acordat de ministrul german de Interne publicaţiei Der Spiegel, vine şi confirmarea oficială: Germania se va opune prin veto admiterii României şi Bulgariei în spaţiul Schengen.

La Consiliul JAI, deciziile se iau prin consens. Veto-ul unei ţări, fie ea cît de mică în Acordul Schengen, înseamnă practic decizia ca România să nu fie admisă.

De data asta, anunţul e făcut de Germania, puterea numărul unu a UE şi a continentului european. În spatele Germaniei stau însă încă 7 ţări vest-europene, între care se numără şi Franţa. Dar chiar şi fără ca aceste ţări să refuze admiterea României, cînd Germania se pronunţă tranşant, în spaţiul public european, înainte cu cîteva zile de reuniune, nu mai încape îndoială:

România ratează unul dintre cele mai importante obiective postdecembriste de politică externă!

Să fim bine înţeleşi.

Din punct de vedere practic, a fi în Spaţiul Schengen înseamnă o serie de avantaje pentru români.

Marele, enormul avantaj, e însă cel în plan simbolic:

A fi în spaţiul Schengen înseamnă pentru investitorii străini, pentru turişti, pentru ţările din afara Uniunii Europene, dovada că România se află în spaţiul fără frontiere al celei mai rîvnite părţi a planetei.

Numai cine n-are habar de lumea de azi nu-şi dă seama ce înseamnă pentru un român să fie, în ochii cetăţenilor din alte ţări, membru al UE şi, mai ales, al Spaţiului Schengen.

Aşadar, vineri seara, decizia defavorabilă României era o certitudine pentru oficialii noştri: premier, preşedinte, ministru de Externe.

Cînd se iveşte în plan extern o decizie vital