Asadar, pornind de la relatia brutala „cenzor-cenzurat”, ajungem la concluzia ca, practicata fatis, pe baza „criteriilor procedurale”, fie ele ale statului totalitar, fie ale libertatiilor de subsidiaritate fluturate contemporan, oricum, e mai onesta decat perfidia desfiintarii cenzorului oficial si recurgerea la spionaj si turnatorie pentru a exercita aceleasi masuri de control politic.

Mai mult decat atat, daca ne gandim la exemplele din trecut, cu misiunea securitatii de a nu lasa sa se simta vreo nemultumire si de a consolida minciuna cu „poporul strans unit in jurul conducatorului genial”, ajungem la exemple ingrozitoare de fatarnicie cand, ca sa nu se spuna ca sunt controlati autorii, nu acestia primeau pedepse, ci editorul caruia ii scapase vreo soparla. Pentru ca tovarasul s-ar fi suparat, daca s-ar fi recunoscut ca se scrie cu soparle la adresa lui, iar securistul care venea cu o asemenea demascare risca sa fie el insusi pedepsit pentru neobrazarea de a demonstra ca „unitatea aceea in jurul...” nu e chiar atat de stransa, cum am vrea noi sa demonstram occidentului. Nu mai mergea cu vigilenta primitiva dinainte, ca sa tragi in altul facand tu cariera; ci paranoia cultului personalitatii era atat de mare, incat vigilentul risca el insusi sanctiunea, pe principiul pedepsei pentru cel care aduce vestea proasta. Si atunci, fara ca toate amanuntele sa mai ajunga la urechile sfintei familii, stabii intermediari se razbunau dandu-l afara pe editorul pus drept intermediar intre nevoia de cenzura si minciuna desfiintarii ei. In aceste conditii, daca esti om si stii ca, prin fitilul tau, prin soparla pe care o insinuezi, nu mai inseli o institutie abstracta, cum ar fi cenzura, ci periclitezi painea, libertatea si familia unui om cu care lucrezi direct si, pe care nu-l vei mai putea salva din mainile anchetatorilor, atunci moralitatea capata alte conotatii!..