(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 81, februarie 2013) Poet, eseist şi traducător, Bogdan Ghiu (n. 1958) a debutat în volumul colectiv Cinci (1982). A publicat poezie (selectiv): Manualul autorului (1989), Poemul cu latura de un metru (1996, Premiul USR), Arta consumului (1996, Premiul USR), Pantaloni şi cămaşă (2000), Poemul din carton. Urme de distrugere pe Marte (2006); studii şi eseuri critice de literatură, media, artă, urbanologie (selectiv): Ochiul de sticlă. Texte privind televiziunea (1997), Evul Media sau Omul terminal (2002), Eu(l) artistul. Viaţa după supravieţuire (2008), Dadasein şi Inconstrucţia. Pentru o arhitectură etică (2011) şi Contracriza (2011). A tradus peste 50 de lucrări din filozofia franceză contemporană (Bataille, Foucault, Bourdieu, Derrida, Deleuze, Baudrillard, Veyne etc.) şi din literatura franceză (Sade, Baudelaire, Artaud, Duras etc.), fiind distins cu Premiul USR pentru traducerile din Charles Baudelaire, Inima mea dezvăluită (2002) şi Henri Bergson, Energia spirituală (2002). La Editura Polirom, i-a apărut recent traducerea romanului Nadja de André Breton. Prin 1984 compuneai acest Poem: "Ceilalţi scriu încă. Iar tu / ai şi terminat." Ai făcut încă de la început figura unui post-poet care scria haiku-uri textualiste, poeme "inexistente"; cu toate astea, cîteva decenii mai tîrziu, încă mai eşti pe baricadele poeziei. Se mai poate scrie poezie?
Mă bucur că prima noastră vorbă e despre poezie. Am fost obligat la "post-poezie", cum spui, pentru că se scria foarte multă, bună şi nouă poezie alături de mine, de parcă aş fi scris-o eu. Poemele mele nu puteau să fie altfel decît "inexistente" pentru că existau deja, se scriau în paralel cu mine, de către prietenii şi colegii mei din Cenaclul de Luni, mai ales. A fost, dacă pot spune aşa, o soluţie de compromis radicală: cum să scrii (cum să fii) cînd e scris, cînd se scrie de
