O femeie învaţă să iubească mai întâi din cărţi şi apoi învaţă să iubească aşa cum îi arată primul iubit.
Mai tărziu, iubeşte cu emoţia basmelor pe care le-a memorat şi, din acest motiv, se aşteaptă la aceleaşi finaluri fericite. Tot din acest motiv, femeia îl caută pe el, alesul, tot timpul, în toate împrejurările, costumele, privirile şi zâmbetele care trec pe lângă ea.
O femeie învaţă să iubească privirile bărbaţilor din drumul ei. Ea ştie dacă îl place pe acela imediat ce a intrat în încăpere, din felul cum se aşează pe scaun sau din felul în care îi vorbeşte celui de lângă el. Şi atunci când ştie că îl place, o femeie are strategii de seducţie ce constau, pe lângă multe altele, şi în parfumuri alese şi în rochii care cifrează corect intensitatea emoţiei.
O femeie este capabilă să iubească fără nicio legătură cu realitatea. |n mintea ei, ea face zilnic filme de dragoste de care barbaţii din jur n-au niciodată habar.
Se încăpăţânează să creadă că numai ea, şi doar ea, poate fi salvatoarea celui pe care-l iubeşte. E misogin, nu-i nimic, ea o să-l vindece; e ipocrit, ea o să-l vindece; e băiat rău, o să îl ajute să se aşeze la casa lui, cu ea. Uneori reuşeşte, alteori nu.
Când o femeie iubeşte, are curajul să îşi dea jos rochia, oricât de multe diformităţi aparente ar avea. Ea îşi doreşte ca el să o înveţe un million de lucruri de care ea nu a auzit niciodată. Şi chiar iubeşte cu atâta patos că te întrebi, că nu mai ştii, care este sufletul ei şi care este sufletul lui.
Atunci nu mai are limite şi nu mai exisă pe lume lucruri de care să nu fie în stare. Ea face atunci din iubire arta ei de a trăi.
După câteva experienţe în care a eşuat, purtând cicatrici adânci, o femeie îşi jură că va iubi cu măsură, dar, ce păcat!... nu prea îi reuşeşte acest lucru!
O femeie învaţă să iubească mai întâi din cărţi şi apoi învaţă
