Așa cum Terra trece zilnic pe lîngă asteroizi de mărimea unui dezastru, România înaintează, la fel de senină, pe traiectoria de coliziune cu blocajul financiar. Printre datorii meteoritice și comete de la FMI, printre împrumuturi la dobînzi cosmice și condamnări la CEDO, statul român pășește spre groapa cu lei puțini, unde nu există nici speranță și nici suspin.

Din cele 51 de miliarde de euro datorie totală, România are de înapoiat, numai în 2013, peste 14 miliarde, în condițiile unui deficit bugetar de 3 miliarde. La buget sînt așteptate 46 de miliarde de euro și, ca să nu fie alungat cu pietre, Guvernul s-a angajat să cheltuiască 49 de miliarde. În acest context sensibil ca o mimoză fotografiată de turiști japonezi, FMI a cerut Guvernului Ponta să mai sară cu un miliard la producătorii și distribuitorii de medicamente – datoria anuală. Pretextul, așa cum am mai spus, e directiva UE privind plata facturilor cu o întîrziere de maximum 60 de zile. Ca urmare a lobby-ului producătorilor americani de medicamente, Erich de Vrijer a condiționat un pic semnarea noului acord cu Fondul de implementarea directivei exclusiv pe sectorul sănătății. Numai că, pe lîngă inexistența fizică a banilor, Ponta mai are de înfruntat o problemă. Dacă sînt plătiți la 60 de zile producătorii de medicamente (care, în prezent, sînt plătiți la 300 de zile), ceilalți furnizori ai statului și creditorii lui istorici vor fi în dreptul lor să ceară, prin instanțe interne și la CEDO, același tratament. Atunci, statul român s-ar vedea în situația de a scoate din pălărie în regim de 60 de zile nu un miliard de euro, ci vreo zece miliarde, la care se adaugă cele 14 miliarde reprezentînd datorii istorice. Adică toți executanții de infrastructură, toți furnizorii de logistică, toți bugetarii beneficiari de hotărîri judecătorești (2,1 miliarde de euro), toți beneficiarii de drepturi de despăgu