(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 81, februarie 2013) Imensa operă care este Anatomy of Melancholy de Robert Burton ar fi complet necunoscută la noi dacă nu ar fi fost adusă în discuţie de o alta, cu totul remarcabilă, apărută în plin regim comunist, Anatomia suferinţei. Primul pătrar (1981), a lui Mihai Nasta. Îndrăznesc să vorbesc despre cartea lui Burton, deşi nu am citit în întregime această operă de o erudiţie colosală - o erudiţie voluptuoasă, aş putea spune -, care aminteşte de Erasm (în modul cel mai direct, chiar titlul ei amintind Elogiul nebuniei) şi de Montaigne, construindu-şi demonstraţia şi originalitatea pe un munte de citate. Cine a fost Robert Burton (1577-1640)? Un geniu şi un original iremediabil, vicar al bisericii Sf. Thomas, etern student (fellow) al Christ College din Oxford, al cărui bibliotecar a şi fost. Teolog, în primul rînd, astrolog, matematician, erudit respectat, curios cu autoritate în domeniul medicinii, Burton nu a devenit niciodată doctor al Universităţii. El însuşi atins de melancolie (există un zvon neconfirmat că s-ar fi spînzurat în apartamentul - chambers - pe care-l ocupa în colegiu), a fost văzut şi rîzînd cu poftă. Poate că melancolia lui era, de fapt, o psihoză bipolară în cursul căreia umorile alternează. Scrierea care îi perpetuează memoria este această Anatomie a melancoliei, operă polimorfă strălucită, o colecţie de citaţii însăilate cu artă consumată şi deplină stăpînire a materiei, semnată "Democritus Junior" - aluzie la scrierea aristotelică apocrifă Rîsul lui Democrit. Burton este, fără îndoială, istoric vorbind, scindat. Este un om al lumii vechi prin recursul la corpusul hipocratic-galenic, considerat încă ultimul cuvînt al medicinei. Dar şi un om nou, prin anglicanismul la care aderă, adept la unei religii dezbărate de superstiţie, dar nu mai puţin fervente. Este şi un utopist, de vreme ce descoperim în lun