Dacă penultimul volum al Olgăi Tokarczuk (tradus, la sfîrşitul anului trecut, de Cristina Godun, la Editura Art) ar fi fost scris în româneşte şi-ar fi apărut la Bucureşti, primul lucru care s-ar fi spus despre el ar fi fost: nu e un roman. E eseu, e proză scurtă, e, pe alocuri, poem în proză, dar nu, nici vorbă, nici în ruptul capului nu e roman. Căci ce roman e ăla în care timpurile şi spaţiile oscilează pe fiecare pagină, personajele sînt separate de mari goluri narative (cam ca-n viaţă), iar eseul (ironic, destabilizator, ireal) se aliază neliniştitor cu splendide poeme despre vid? Ce roman e ăla în care povestea se întrerupe brusc – parcă ţi s-ar stinge lumina, cînd îţi e firul narativ mai drag – pentru consideraţii despre plastinare (tehnică de conservare a cadavrelor), pentru un citat din Mărturisiri şi anateme de Cioran sau pentru o hartă de la 1850 a St. Petersburg-ului? Ce roman e ăla care amestecă literatura de călătorie (în jurul propriei camere, deşi nu numai, dar ce mai poate fi călătoria veritabilă, în epoca globală?) cu nesfîrşite peregrinări în propriul interior, pe traseele strîmte ale venelor şi arterelor, în interiorul organelor golite de sînge, de-a lungul traseelor nervoase? Şi, în fond, ce roman e ăla care face toate aceste lucruri fără teamă de haos, de neînţelegere, de pulverizare? Ba, sigur că e roman (poate chiar anti-roman) – s-ar fi încins discuţia –, la alt nivel, cel al noilor forme şi al ethosului dezasamblării: fireşte că e roman, măcar pentru că are tot ce defineşte un roman (poveste, intrigă, personaje), ba încă mai are şi strălucirea inovaţiei, momentul acela spectaculos (şi care nu poate fi „făcut“ raţional decît cu mare noroc) cînd forma se mulează pe fapte, cînd povestea devine chiar modul de a spune povestea, adică o fiinţă independentă care respiră, trăieşte şi (ca orice fiinţă) le place doar unora.
DE ACELASI AUTO
