Am terminat liceul şi am dat la Electronică în anul de graţie 1990. În jurnalul pe care îl ţineam în epocă, plecarea din Tulcea e descrisă ca o evadare, iar intrarea la facultate – ca o minune. Am avut bursă, la început de merit (cît încă mai credeam că am dat la facultatea potrivită), apoi socială, dar n-aveam niciodată bani. Normal, îi cheltuiam pe cărţi, teatru, casete audio şi video, dar şi pe restaurante scumpe, pentru a sărbători notele de trecere de la examene. Am lansat o afacere (la care am renunţat ulterior) ca să-mi finanţez viciile culturale: vindeam, în camera mea de cămin, ţigări Assos şi Kent (şi la bucată), nes la linguriţă, eşantioane gratuite de parfum franţuzesc (care se epuizau în zilele în care se celebrau sfinţi), acareturi promoţionale inscripţionate cu Kent, Martini etc. (cărţi de joc, pungi lucioase, tricouri) şi îmi închiriam videoplayer-ul Funai. Săream peste orele de facultate şi mergeam la Cinematecă, în vreme ce colegii mei studiau în cameră şi-mi vindeau marfa. La sesiunea din vara lui 1991 am picat două examene. Am avut imediat certitudinea că facultatea asta nu e de mine, dar am terminat-o, patru ani mai tîrziu, timp în care mi-am continuat „studiile“ de film pe video şi la Cinematecă. Dacă n-ar fi fost consemnările mele de atunci, pe care le-am frunzărit acum, la peste două decenii distanţă, anii de studenţie ar fi rămas o gaură neagră – aşa se întîmplă cînd faci o facultate cu care nu ai nimic în comun. Recitind aceste jurnale apăsat contabile, din care am extras cronica primei mele sesiuni, am descoperit o altă persoană. Una care ar fi putut breveta softuri în Canada sau Silicon Valley, dar care azi nu e în stare să schimbe nici măcar o siguranţă.
● 2 mai 1991: Am intrat în posesia bursei de 1500 de lei, plus încă 300 din vînzarea a două pachete de cărţi de joc. Visul a devenit realitate: am luat cina la Nan Jing. Cu chi
