● Terje Rypdal, Odyssey. In Studio & In Concert, ECM, 2012.
Dacă vreţi să vedeţi de unde se trage post-jazzul norvegian pe seama căruia am tot bătut apa în piuă în această rubrică, vă recomand Odiseea în studio şi concert a lui Terje Rypdal, un artist dintr-o altă generaţie, un album dintr-o altă generaţie decît cele despre care am mai povestit aici în context scandinav. Pesemne că, la un moment dat în istoria sa, jazzul norvegian s-a rupt, aripa tînără a făcut un pas decisiv – dacă în faţă sau în lateral, las pe alţii să judece. Nu pot pune degetul pe momentul precis, dar majoritatea artiştilor post-Esbjörn Svensson par să facă parte dintr-un fel de UTC, pentru care Terje Rypdal a fost secretar PCR. Sînt convins că ruptura nu s-a făcut cu duşmănie, dovadă că rădăcinile jazzului scandinav psihedelic pot fi sesizate pe acest album recuperat din anii ’70 într-o formă extinsă la 3 CD-uri, în cadrul suitei de relansări ale albumelor clasice din catalogul casei de discuri ECM.
DE ACELASI AUTOR Libertinaj stilistic Un Ziggy Stardust al nostru Furtuni somnoroase Spiritual vs senzorial Aripa tînără scandinavă asimilează tot mai mult din post-rock, muzică ambientală, electronică şi chiar krautrock, într-o încercare – nu neapărat favorabilă sub aspect politic, dar profund progresistă – de a dezintegra semantica noţiunii de jazz. Însă scandinavilor puţin le pasă de politică, acolo lumea se apucă de făcut muzică din plictiseală sau pentru că le cumpără amicii un instrument de ziua lor, nu din vreo sete de succes ori cu speranţa de a-şi cîştiga pîinea din asta. Vremurile reprezentate de Rypdal şi de albumul Odyssey reprezintă un jazz norvegian mai puţin curajos, mai derivat din ce se auzea de la părinţii genului, americanii (bată-i vina, oricît de tîmpiţi îi credem, parcă tot mai multe au venit de la ei la noi, decît invers). Dar nu de la orice americani, ci de
