Când eram mici, desenam mustăţi domnitorilor şi scriitorilor de prin manuale şi le făceam ochelari cu lentile rotunde. Astăzi, cu tehnica upgradată ameţitor de la un an la altul, de ce nu ne-am face un minister virtual? Şi ce minister s-ar potrivi mai bine zilelor noastre decât un Minister al Bunului-Simţ?

Un portofoliu generos, greu de acoperit de un politician de meserie, dar atât de necesar pentru a mai da o tentă de civilitate şi echilibru unei societăţi agresate evident la toate nivelurile ei de monştri autohtoni, contemporani cu degradarea ideii de bun-simţ.

Prin anii ’90, când în ţara încă mai mirosea a sânge şi praf de puşcă, România stătea la un ceai cu Brucan încercând să-şi găsească drumul, liniştea şi să-şi vadă viitorul. Pe atunci, nu se inventaseră Zăvorancele, Moculeasca şi nici Bianca Drăguşanu nu se lepădase de cravata de pionier că să-şi facă bikini din ea, aşa că bătrânul Brucan atingea un rating ameţitor cu previziunile lui geo-politico-astrale.

Când toţi ne doream mai mult că oricând ”o ţară ca afară”, seniorul ne-a prescris 20 de ani de post negru, după care aveau să se vadă zorii cu tot cu Soare şi pe strada noastră. Am stat cu ochii pe ceas şi am tot numărat zilele, lunile şi anii; unii au crescut, alţii au îmbătrânit, iar mulţi s-au retras de pe lumea asta fără să-şi mai fi văzut visul cu ochii.

Cred că în primele zile ale lui ianuarie a ’90, când încă ne mai căutăm de gloanţe, de securişti şi de drepturi de revendicat, cineva a scăpat hăţurile, lanţurile s-au rupt brusc şi zalele s-au sfărâmat spre bucuria, frustrarea şi răguşeală atâtor ani de comunism strigat, de unii cu obidă, de alţii cu patos. Din vârful muntelui pe care românii abia-l escaladaseră cu preţul multor vieţi, dar şi al unei vieţi de mâna a doua, trăită pe furiş, amăgitor, mi-am imaginat cum noii conducători, în euforia momentului, sau poate în lumi