Poate ar trebui să înţelegem, măcar după acest şir de evenimente, cât de mult ne costă nefericita tradiţie a a celor mai mulţi dintre politicienii noştri dar şi a diplomaţiei noastre de se comporta exclusiv reactiv şi de a nu anticipa crizele şi a nu crea formule de apărare în consecinţă.

Asta a făcut, nu doar în acest caz, ci în absolut toate celalalte de la Revoluţie încoace (adevărat, cu câteva excepţii notabile) să reacţionăm faţă de crize cu o totală uimire, apoi cu vajnică indignare şi înveninând situaţia prin remarci nervoase sau atitudini bizare, în afara protocoalelor acceptabile. Suntem mereu prinşi pe picior greşit, exact cum primăriile noastre, tradiţional, se blochează total când dă Dumnezeu o zăpadă: oare de ce, cine ce a avut cu noi, asta e şi putea să fie şi mai rău, am făcut tot ce-am putut dar suntem depăşiţi de dimensiunile catastrofei naturale etc, etc, etc.

N-am ştiut şi parcă nu vrem să învăţăm că jocul european, asemeni tuturora similare la nivel mondial, este clădit pe jocul de alianţe de putere şi capacitatea de a-i folosi vectorii la momentul oportun.

Mori cu dreptatea într-o mână şi cu legislaţia comunitară în cealaltă dacă joci singur şi nu ai creat din timp, de foarte mult timp, atât alianţe cât şi canale profesioniste de negociere.

Înainte de toate, spaţiul de la Bruxelles este unul de negociere, asta se face incontinuu, de dimineaţă până noaptea târziu, cu echipe care reprezintă interese divese pe care încearcă să le pună totul cap la cap. Se negociază între instituţiile comunitare, între instituţii şi guverne, se negociază cu diversele grupuri de lobby statale sau non-statale, cu ONG-uri, toate se poziţionează şi repoziţionează incontinuu astfel încât, cu mult înainte de ajungerea la un vot esenţial, până şi corespondenţii de presă au la dispoziţie detaliile acordului…

Fiecare ţară îşi etalează argumentele