Printre gogomăniile spuse în ultimele zile în legătură cu aderarea la Schengen a fost şi asta: că vom negocia problema „cu demnitate, nu în genunchi”. Bravos, naţiune! Îmi închipui că toate instituţiile europene ar trebui să convoace discret reuniuni de urgenţă ca să ia act de marea veste: la Bucureşti, odată cu ghioceii, a scos capul şi demnitatea de sub nămeţii politicii.

Povestea asta cu „demnitatea” e mai veche: şi despre aderarea la UE spun unii că n-ar fi fost negociată „cu demnitate”; şi spre comparaţie, dau exemplul Poloniei, care nu s-a lăsat „îngenuncheată”. În cazul Poloniei, e simplu: chiar a negociat; nu cu demnitate, ci eficient. La noi, chestiunea e un pic mai nuanţată: de fapt, am avut o foarte bună echipă tehnică de negociere, condusă de profesorul Vasile Puşcaş, dar „peste ea” s-a băgat politica guvernului, care a funcţionat pe principiul „zicem ca ei şi facem ca noi”. Aşa că la multe capitole nu s-a prea negociat nimic, guvernul român i-a spus „da” cu gura până la urechi Comisiei Europene, dar n-a făcut ce promisese. Ca dovadă – întârzierile în aplicarea unor reglementări europene şi unor angajamente din Tratatul de aderare. Diverşi oficiali europeni de rang înalt au învăţat de atunci lecţia – greu, dar au învăţat-o: România promite şi nu face. Fentează.

Aşa că scoaterea de la naftalină a „demnităţii” nu e decât încă un artificiu al unor inşi care au exersat practica trăncănelii în studiourile TV şi cred că abureala de acest tip (menită să umfle un pic pieptul poporului copleşit de criză) merge şi peste graniţe. Nu merge. Informaţiile circulă repede (şi nu doar prin canalele TV preferate de guvernanţi), aşa încât accesul de demnitate al corului condus de Crin Antonescu (căci el e principalul exponent al discursului de acest tip) n-are cum fi luat în serios. Motivele sunt foarte simple: dacă demnitatea chiar ar fi o valoare pentru