Nu se aprinseseră încă luminile pe Calea Victoriei, când, în dreptul Casei Monteoru-Catargi, se foiau poliţişti şi agenţi ai Serviciului special de informaţii. Era seara zilei de 9 martie 1945. Clădirea de la nr. 115, astăzi obiect de litigiu între Uniunea Scriitorilor, al cărei sediu a devenit după naţionalizarea din 1948, şi proprietarii de drept, fusese construită în 1874 de Alecu Niculescu, moştenită de fratele său, cumpărată de Grigore C. Monteoru şi lăsată zestre fiicei sale Elena, căsătorită cu Lascăr L. Catargi. „Lascarus Catargi“ era fiul omului politic conservator Lascăr Catargiu (1823–1899), preşedinte al Consiliului de Miniştri al României în patru mandate, cel cu statuia refăcută de curând de sculptorul Ioan Bolborea, distrusă în anii ’60, amplasată pe bulevardul care îi poartă acum şi numele. Casa – renovată şi amenajată în stil eclectic franţuzesc de arh. Nicolae Cuţarida, care mai lasă să se vadă şi astăzi plafoane pictate în stuc cu lambriuri din esenţe rare, saloane cu oglinzi, pereţi tapetaţi cu mătase, o scară monumentală etc. – avea să găzduiască o somptuoasă recepţie organizată de ARLUS, „asociaţie prezidată cu un entuziasm de-a dreptul juvenil de către septuagenarul Constantin I. Parhon“, în cinstea (sic) lui Andrei Ianuarievici Vîşinski, vicecomisarul sovietic pentru afaceri externe, la „încheierea celei mai fructuoase dintre vizitele sale de până atunci în România: cea soldată cu impunerea guvernului Groza“. Aşa se explica forfota oamenilor de pază, dar şi automobilele de lux care îi aduceau pe oaspeţi. Istoricul Adrian Cioroianu1 descrie savuros un incident survenit la această recepţie, căruia i s-ar fi putut da interpretări diplomatic neconvenabile. Invitaţii erau aleşi pe sprânceană – membri ai guvernului, ai partidului comunist, elita cultural-ştiinţifică a ţării, încă nedecimată, diplomaţi sovietici etc. Pregătirea evenimentului