V-aţi închipuit vreodată că fiinţei mereu impecabilă, subţire şi solitară ca o floare de iris, ce pare că respiră, de sub haina rigidităţii funcţiei de director, un fel de tristeţe misterioasă, îi place să se caţăre în cireşul grădinii părinteşti şi să privească de acolo depărtările? Aţi crede că degetele care au răsfoit mii de cărţi au potrivit odată, pricepute, fire în ţesătura covoarelor? Că ele ştiu să mângâie, muzical, coardele chitarei? Şi că a cântat pe scenă, talentul său fiind recompensat cu premii? Dincolo de aparenta sobrietate şi disciplina strictă impusă de funcţia de director al Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, pe care a reuşit să o transforme într-un spaţiu al prieteniei şi comunicării, dincolo de titlul de doctor în filologie, de zecile de participări la cursuri de specialitate, colocvii, simpozioane şi cărţi scrise, Teodora Fîntînaru este o femeie de o sensibilitate aparte, care îşi scaldă sufletul în minunile mărunte ale lumii ce ne înconjoară şi pe lângă care cei mai mulţi dintre noi trecem nepăsători...
Ce păstrăm, ce schimbăm? Există o artă a schimbării? Acestea au fost întrebările pe care, în momentul când a devenit directorul Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, Teodora Fîntînaru le-a transformat în provocări. Dacă a reuşit să le găsească răspunsuri şi dacă provocările au devenit realizări, asta pot spune toţi vrâncenii care au rămas fideli bibliotecii, călcându-i pragul de zeci de ani încoace. Care îşi amintesc cum a fost şi care ştiu şi ce este acum...
În anul 2000, când a devenit directorul acestei instituţii de cultură, Teodora Fîntînaru avea deja o experienţă de zece ani de muncă în meseria de bibliotecar. „Faptul că am ajuns să lucrez la Bibliotecă pot spune că a fost o întâmplare a fiinţei mele. Lucrasem până atunci la Mausoleul Mărăşeşti, iar primul loc în care am lucrat la bibliotecă a f
