După secole şi milenii, cercetătorii au ajuns la concluzia că dorinţa omului de a munci îşi are rădăcinile nu doar în nevoia de bani, de mijloace financiare şi materiale pentru subzistenţă, ci ea izvorăşte dintr-un adânc şi mai adânc al esenţei sale şi anume din râvna oricărei fiinţe umane de a-şi dovedi eficacitatea. Dar munca e de trei feluri, citim într-un tratat: muncă pentru bani, muncă pentru carieră şi muncă pentru chemare. Cei care muncesc exclusiv pentru bani sunt uşor de recunoscut: îşi „uită“ frecvent unele dintre atribuţii, iar ochii le fug mereu către ceas. În timpul liber (uneori chiar şi în timpul „ocupat“) îşi cultivă, dacă pot, hobby-urile. Cei ce muncesc pentru carieră sunt zeloşi, îşi iau de lucru şi acasă (efortul lor a fost ironizat şi de gluma cu pompierul căruia lumea credea că i-a luat foc apartamentul, dar el, de fapt îşi adusese de lucru acasă). Aceştia se străduiesc din răsputeri ca totul să fie perfect sau măcar să arate ca şi când ar fi. Pe ei nu trebuie să-i tulburi cu critici sau cu idei de mai bine, pentru că vor sări imediat, ca arşi, să-ţi explice (cu voci hotărâte, neîndurătoare) că ei şi numai ei întruchipează perfecţiunea, că altă perfecţiune de jur-împrejur nici nu mai poate exista. Vin apoi la rând cei care muncesc din plăcere; pentru ei, munca e vocaţie şi e chemare. Ei nu stau cu ochii pe ceas, nici nu-şi iau de lucru acasă, dar sunt entuziaşti şi preocupaţi în orice clipă de frumuseţea, utilitatea şi de mai binele activităţii lor. Nu contează cât de „intelectuală“ sau neintelectuală este munca celor care au chemare. Am citit undeva un exemplu: pentru o infirmieră de spital care spală podele, geamuri, closete, aduce plosca şi curăţă bolnavul, munca poate fi ingrată, „murdară“, un chin, Publicitate dacă infirmiera este silită s-o facă pentru a-şi întreţine familia şi, dimpotrivă, când gândul care o însufleţeşte este ac