Votul de marţi, pe care Plahotniuc l-a aranjat în culise, a demonstrat că interesele unui stat cântăresc mai puţin decât setea de răzbunare a acestui personaj şi că noi toţi, cetăţenii Republicii Moldova, ne-am pomenit captivii unui oligarh complexat şi perfid, dornic de putere absolută...
Sunt optimistă de felul meu. Îmi place să cred că văd partea plină a paharului, chiar dacă uneori îmi dau seama că e doar o închipuire. Din 1989 - când, adolescentă fiind, ieşeam împreună cu profesoara de română la manifestaţiile din centrul Chişinăului pentru a cere alfabet latin şi suveranitate - trăiesc cu speranţa. Că va fi bine, că se vor schimba lucrurile şi că acest petic de pământ dintre Prut şi Nistru va reuşi să răzbată, să ajungă în rând cu lumea civilizată. Naivitate de romantic incurabil? Poate...
Or, în puţin peste 20 de ani, am trăit nu o dată dezamăgirea profundă, când îmi părea că se prăbuşeşte totul, iar speranţa mea, chinuită şi obosită, mă lasă... S-a întâmplat în 1993, când nomenclaturiştii comunişti, vopsiţi în agrarieni, au revenit la putere în statul care abia învăţa cu ce se mănâncă independenţa. Apoi a fost noiembrie 1999 când, cu doar câteva zile înainte ca Moldova să fie invitată să înceapă negocierile de asociere cu UE, a fost debarcat guvernul condus de Ion Sturza.
A urmat noaptea de coşmar din 25 spre 26 februarie 2001, când reveneau masiv la guvernare, în cel mai democratic mod, comuniştii lui Voronin. Am plâns atunci, i-am înjurat pe impotenţii politici de toate culorile democratice, mi-am blestemat neamul de votanţi care sacrifică viitorul copiilor de dragul unor beneficii iluzorii şi mi-am zis: dă-o naibii de ţară, plec!.. M-a oprit, din nou, speranţa, cu glas abia desluşit. Am luptat cot la cot timp de opt ani, cu condeiul în mână, îmbărbătându-ne reciproc...
Şi a venit 2009, „primăvara moldavă“. Şi nu mai conta că