Prin 2007, mi-am început a doua studenţie. Că aşa se cuvine: la a doua tinereţe, meriţi să te trimiţi din nou la şcoală. Şi dusă am fost, pînă în Arizona – căci acolo m-au împins valurile, din motive mult prea lungi de explicat aici.

Studenţia mea americană a debutat fix cînd a venit Alex pe lume. M-am dus la un masterat de Human Communication, pentru că avea şi Performance Studies.

Înainte de începutul oficial al semestrului, în timpul orientării, o colegă turcoaică avea grijă mereu să coboare pe scări în faţa mea – în caz că mă rostogoleşte burta mare, să cad peste ea. Am născut în săptămîna în care a-nceput şcoala.

„Domnule profesor,

Sper că nu vă veţi supăra prea tare pe mine că nu pot participa la cursuri săptămîna aceasta, dar tocmai am născut.

Vă rog să-mi spuneţi ce am de făcut pentru a compensa aceste absenţe.“

„Dragă Marie-Louise, felicitări!

Ai grijă de tine şi odihneşte-te. Citeşte syllabus-ul şi discutăm cînd vii la şcoală.“

În prima mea zi de şcoală, am intrat într-o sală în care stăteam toţi în jurul unei mese, studenţi şi profesor. Masa, carevasăzică, presupunea că sîntem toţi pe picior de egalitate şi că aveam să ne angajăm într-o conversaţie, nu să asistăm la un monolog. Lucru mic, dar mare diferenţă...

Eram opt. Un grup vesel şi divers, cum n-am întîlnit în România, unde toţi eram, mai mult sau mai puţin, la fel. Sau aşa mi se părea mie. Sau aşa ne plăcea nouă să credem. Patrick, openly gay, în jur de 40 de ani, cînd a auzit că sînt din România, mi-a menţionat-o pe Nadia. Nick, 23, din Texas, abia ieşit de pe băncile facultăţii. Erika şi Stacy, white, şi Charee, asian, toate trei născute şi crescute în Arizona, au şi ele pe la 22-23 de ani. Summer are însă 28, şi un fiu de 5 ani.

„În ultimul an de facultate, cînd am rămas însărcinată, unul dintre profi mi-a spus că poate n-am ce căuta