Am locuit într-un cămin din Bucureşti în cei cinci ani de facultate, de la 18 la 23 de ani.
Mai fusesem o singură dată în Bucureşti, atunci cînd, străbătînd împreună cu părinţii un bulevard, am privit din tramvai la deschiderea amplă, la copacii zbuciumaţi de pe o parte şi alta a drumului, şi mi-am zis „aici e de mine“. Venisem pentru înscrierea la facultate, ai mei erau îndoiţi, în sinea lor cred că îşi doreau să nu fiu printre acei unul din opt care aveau să fie admişi, ca să dau anul viitor la Timişoara. Eu ardeam să plec în lume. Aşa că am ales Bucureştiul, luînd-o cu încăpăţînare în direcţia opusă familiei, încurcînd nişte ape.
Căminul în care am trăit cinci ani esenţiali, între 1986-1991, stă ca un soare negru în centrul vieţii de atunci. La el ne vom întoarce după ce vom aminti razele care pornesc dinspre el: poşta de unde telefonam acasă, stînd la cozi uriaşe, cu pumni de fise de 1 şi 3 lei, ca să întrebăm disperaţi dacă nu ni s-au trimis banii; primeam 800 de lei pe lună, dintre care jumătate se duceau pe cămin şi pe cantina obligatorie; cantina, unde totul era ca o imensă sală de bal, în clinchete de veselă metalică – acolo ne întîlneam cu băieţii, flirturile se petreceau peste tăvi, boluri şi căni, nimic nu se risipea, nici un firicel de mîncare, nici o privire; alimentara de unde mare lucru nu aveai să îţi iei, dar dacă băga hîrtie igienică în curtea din spate, lăsai orice curs şi te puneai bătrîneşte la coadă; la fel, la salamul de vară tăiat pe din două sau la ciocolata chinezească, evenimente rarisime; parcul şi lacul, unde mult se visa şi mai nimic nu se îndeplinea; teatrul unde te duceai în unele seri, mirosind o viaţă nouă, o viaţă dorită, şi de unde te întorceai pe jos fără frică, rîzînd la braţ cu prietena dragă, oricît ar fi fost de tîrziu; facultatea pentru care schimbai două tramvaie şi unde ecuaţii monstruoase te făceau să spe