Am intrat la facultate în vara lui ’89, în urma unui concurs destul de dur: 300 de candidaţi pe 50 de locuri. Pînă atunci însă, numărul de locuri alocat Filologiei ieşene fusese de 25; deci am fost norocoşi. Undeva, în măruntaiele birocratice ale Ministerului Învăţămîntului – sau cum i-o fi zis pe atunci – se hotărîse că ţara are nevoie de mai mulţi profesori de română, engleză, franceză etc. Căci asta era meseria cu care ieşeai după cei patru ani de facultate: profesor. După stagiatura obligatorie de trei ani la ţară, puteai să-ţi încerci şansele să vii mai aproape de civilizaţie, iar dacă erai foarte norocos şi/sau pilos, puteai prinde un post la o revistă literară, la universitate sau pe la vreo bibliotecă liniştită.

Primele zile de şcoală mi-au dat impresia că am nimerit acolo din greşeală. Nu reuşeam să scriu în ritmul în care dictau profesorii, nu înţelegeam ce mi se dicta, mă plictisea de moarte ce înţelegeam. Fusesem ceea ce se cheamă „bună la română“, intrasem a treia pe listă, spre mîndria delirantă a familiei, iar acum, după ce reuşeam să completez golurile din cursuri, mă holbam la tot felul de cumpliţenii despre consoane surde, Les Serments de Strasbourg şi subtilităţile limbii cronicarilor – toate potrivite, o cred şi acum, pentru o vîrstă mai matură. În fond, abia ieşiserăm de pe băncile liceului. Zilnic eram bombardaţi cu şase ore de curs, iar după pauza de masă, încă patru ore de seminarii şi cursuri practice. Sîmbăta, noi, fetele, aveam armata obligatorie. Uniforme dizgraţioase, comenzi răstite, ore de tactică militară interminabile, marşuri „cu cîntec înainte“ pe trotuarul din faţa Universităţii, bordat de o gaşcă masculină veselă, venită special să aplaude versurile „Noi cu pieptul de oţel / Ţara apărăm“.

Am legat repede şcoala de gard şi am amînat învăţatul pentru sesiune, ca orice student care se respectă. Începeau balurile bobo