Un coleg de rubrică, istoric, numeşte perioada interbelică tot un fel de ”epocă de aur”, pe care românii, fiind de felul lor nostalgici, o privesc cu o admiraţie nemeritată. Până revin la ”nemeritată”, mă grăbesc să spun că, în opinia mea, ironia conţinută de sintagma arhicunoscută nu ar trebui să fie transferată asupra altei perioade din istoria românilor.
Comparaţia mi se pare nedreaptă şi total neinspirată. Cei care au trăit în ”epoca de aur”, privind astăzi nostalgic către interbelic, despre care au aflat doar din cărţi, sunt întru totul motivaţi. Perioada ceauşistă este unică şi, sperăm, irepetabilă. Mai ales după 1989, i s-a spus ”de aur” în bătaie de joc, nu mai trebuie demonstrat. Putem să transferăm această bătaie de joc la adresa perioadei interbelice? Nu cred, lumea de atunci a avut farmecul şi meritele ei istorice.
Autorul ne îndeamnă indirect, aşadar, să nu mai privim înapoi cu nostalgie, nici la ”epoca de aur”, aşa cum fac tot mai mulţi - nemulţumiţi de cea de... tuci în care trăim în prezent -, nici la interbelic. De ce? Ca să putem privi către viitor. Care viitor, când despre luminiţa de la capătul tunelului lui Ciorbea s-ar putea spune celebrele versuri eminesciene: ”Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie/Era pe când nu s-a zărit/Azi o vedem, şi nu e”?
De ce să nu mai privim în trecut cu nostalgie? Pentru că avem în faţă un mit, pentru că realitatea e alta, susţine domnia sa. Şi vine cu argumente care să demonstreze că interbelicul nu merită să fie nici pe departe privit cu admiraţie. Procedeul folosit e simplu: se ia în discuţie doar ce se poate critica în perioada respectivă, ignorându-se partea bună a lucrurilor, adică partea plină a paharului.
De exemplu, se discută despre procentul analfabetismului, sau reforma agrară nereuşită de atunci. Dar astăzi, după aproape un secol, când privim în jurul nostru, avem noi cura
