Generaţia mea, care şi-a început şcoala în anii ’80, are urechea formată la triumfalismul ceauşist cu care se predau, deopotrivă, istoria naţională şi literatura română, constituţia, ba chiar şi discipline aparent mai libere de ideologie, cum ar fi bunăoară geografia.

De atunci, avem o anume veselă aversiune faţă de tipul de discurs care face vinovată lumea întreagă pentru neîmplinirile româneşti şi care-i stigmatizează ca unelte ale „ocultei iudeo-masonice” pe cei ce nu fac decît să spună adevărul istoric.

Prima veste bună legată de cartea lui Lucian Boia, De ce este România altfel?, e că ea a enervat foarte tare; de parcă autorul nu şi-ar fi făcut, pînă acum, mîna de atent şi riguros demitizator al Daciadei naţionale. Am citit, cred, douăzeci de articole care-i negau istoricului orişice merit; iar pe forumuri, am traversat peste o sută de comentarii cu insanităţi incredibile la adresa lui Boia, a Editurii Humanitas şi, în general, la adresa oricui ar cuteza să pună la îndoială măreţia românească. Semn că problematica volumului e încă fierbinte şi că orice punere în context comparativ a făptuirilor naţionale – doare.

A doua veste bună e că volumul s-a vîndut foarte bine. Aşa trădător de ţară cum este Lucian Boia, aşa nepatriotic şi amatoristic, răuvoitor şi îngrozitor cum e istoricul care spune nişte adevăruri, cartea lui a fost citită, pusă în discuţie, introdusă în nişte întrebări şi ecuaţii personale. Ea a fost căutată – într-o epocă a libertăţii de a alege – incomparabil mai mult decît opurile eroizante care, în ultimul deceniu al „Epocii de Aur”, ni-l înfăţişau pe Nicolae Ceauşescu convorbind tovărăşeşte cu Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul.

A treia şi ultima veste bună e legată de capacitatea reconfirmată a culturii române, în sens larg, de a suporta şi asimila critica. Avem o listă cu „detractori” de lux ai istoriei şi c