Din noroaiele şi zăpezile sfîrşitului de iarnă răsar urzicile. Apar apoi ştevia şi loboda, bune la mîncărurile de post, detoxifiante după grăsimile iernii. E vremea la care merele din piaţă, ţinute de cu toamnă, încep să se strice. Ies ceapa şi usturoiul verde. Ridichile nu mai sînt o noutate de primăvară fiindcă acum sînt şi iarna. De fapt, teoretic, toate se găsesc oricînd. Dar e altceva cînd le vine vremea şi sînt proaspete şi ieftine. Zarva cea mare e cînd apar fructele. Întîi căpşunele, la început de prin Grecia sau Turcia, apoi şi de pe la noi. De fiecare dată, în prima fază incredibil de scumpe, ca nişte adevărate delicatese, apoi tot mai multe şi mai strivite. Adunate în munţi întregi din ce în ce mai moi. Trecînd peste unele zvîcniri de prospeţime şi de preţ, după cum sînt ploile şi soarele, revărsarea căpşunească are în timp tendinţa de a se pleoşti pe tarabe, într-o musteală sîngerie, pînă cînd intră definitiv în amara dizgraţie. La orizont e apărută deja de ceva vreme mai proaspăta vedetă: cireaşa. Întîi mai scumpă şi decît fusese căpşuna, nereuşind parcă să înveţe nimic din lecţia mai aromatei ei înaintaşe. Odată ce movilele de căpşune se tot erodează, cele de cireşe se înalţă tot mai sus. Din palide, fade şi scumpe, se fac tot mai aprinse şi mai cărnoase. Uneori merită să aştepţi. Preţurile se mai domolesc şi apare şi eterna glumă de lîngă preţ: „fără carne“. Dar apogeul „pietroaselor“ are loc cînd pe piaţă deja şi-au făcut loc translucidele şi acrele lor surate. Mai puţin populare, dar excelente pentru compot şi prăjituri de vară, bune şi răcoroase chiar şi simple, mai ales dacă le pui puţin zahăr farin, în vremea turneului de la Wimbledon. E o vreme cînd părerea de rău ce însoţeşte fiecare dispariţie (că iar s-a dus sezonul căpşunelor, al cireşelor sau al altor minuni şi mai aşteptăm încă un an pînă la viitoarea întîlnire cu gustul lor proaspăt)