Joseph Anton, atipicul volum de memorii al lui Salman Rushdie avînd în centru anii în care a trăit sub amenințarea fatwei, „condamnarea la moarte“ lansată de ayatollahul Khomeini, e o scriere la fel de multistratificată, cu numeroase fire narative și interpretări posibile, ca oricare dintre cărțile lui de fic­țiune – iar una dintre aceste lecturi posibile este chiar cea de cheie pentru cifrul extrem de complicat al romanelor lui Rushdie (pe care, aș spune, mai mulți sînt cei ce le cumpără decît cei ce chiar le citesc…). Dacă e adevărat că și titlul (pseudonimul, alăturare între prenumele lui Joseph Conrad și cel al lui Cehov, ales de Rushdie în perioada în care era protejat de serviciile speciale britanice, călătorea anonim și locuia într-o casă cumpărată chiar sub acest nume fals), și corpusul propriu-zis al memoriilor trimit la existența lui de „captiv“ al acelei fatwa din 1989, geneza și referințele biografice din Copiii din miez de noapte, Versetele satanice sau Ultimul suspin al maurului (în general, ale romanelor scrise înainte și în timpul celor zece ani de amenin­țare) construiesc o poveste în sine, o privire subiectivă, uneori fascinantă, asupra atelierului interior de creație literară. Întîmplător sau nu, atunci cînd vorbește (scrie) despre propria ficțiune și despre ființe de hîrtie, despre vieți inventate, vocea memorialistului pare mai autentică, iar aceste personaje – mai vii decît atunci cînd scrie (vorbește) despre persoane reale. Însăși ficționalizarea morții tatălui are o forță emoțională mai mare decît relatarea memorialistică a aceleiași traume, iar paralela dintre cele două nu poate decît să dea măsura unui fel de putere de transfigurare a literaturii ireproductibilă în terenul mundanului. În mod cert, dimensiunea cea mai fertilă a lui Joseph Anton e cea dată de paginile de roman al romanelor lui Rushdie.

Dar și asta e, la urma urmei,