Scrisorile cerșetorului de cafea Emil Brumaru le-am citit în timp, în răstimp de două anotimpuri, cu creionul în mînă, bifînd uneori pasaje întregi din această corespondență surprinzătoare și seducătoare, care trasează și retrasează chipurile lui Emil Brumaru, „în direct“: chipuri de înger al tristeții și chipuri senzuale, chipuri ironice și autoironice, chipuri de litere și chipuri de carne, chipuri de gingășie și chipuri de lut. Chipuri fără pic de închipuire răsar mereu din paginile acestui volum epistolar consistent. Alungat din regatul roșiilor, al dovlecilor și al mărarului, al după-amiezelor lenevoase, îngerul din Dolhasca devine un Robinson pe insula sa din apartamentul ieşean. Nu e vorba de un Robinson guvernator, ci de un Robinson care scrie scrisori în care, pe de o parte, se scrie pe sine (chiar și atunci cînd nu vorbește direct despre sine), iar pe de altă parte, scrie o poveste veche de cînd lumea, aceea a nevoii aproape tragice de a ajunge la ceilalți, de a sta de vorbă cu ei, de a sta la un taifas cehovian cu samovar și mesteceni. Taifasul epistolar al lui Emil Brumaru nu are nimic dintr-o trăncăneală banală, dar nici nu se împăunează cu titluri nobiliare. E un taifas-confesiune al unui scriitor care ia pulsul fragilității și al spaimelor pur omenești, aflîndu-se, totodată, în căutarea tandreței și a bucuriilor mici (lumina după-amiezelor, lenea, aromele de pîine prăjită sau mărar), a dorințelor erotice netrucate, nemachiate.
La 41 de ani, îi scrie lui Lucian Raicu, cu creionul pe hîrtie liniată, despre Gogol, Cehov, despre personajele lui Dosto, pe care le recheamă ca să le reinvestească imaginar, despre „iubirea nebună pentru Blecher“, despre tristețea amară de a nu mai putea „lua totul de la început“, ci doar „de la sfîrșitul celor petrecute înainte“. Îi scrie cu disperare de cititor, fără teamă de ridicol, oscilînd între inefabil
