Am fost la mai multe şedinţe din Dosarul transferurilor, mai ales în ultimele luni. Anul trecut, prin toamnă , am stat chiat şase ore şi am vorbit cu majoritatea dintre cei învinuiţi. Ei se considerau nevinovaţi.
Procurorul de şedinţă venea cu argumente zdrobitoare împotriva lor. Călătoream pe tot globul şi mai ales prin offshoruri, din cele mai exotice insule. Şedinţa de judecată părea o lecţie de geografie sau de finanţe căci procurorul ne purta prin diverse bănci, valutele se schimbau şi treceau prin tot felul de firme. Altfel sume fabuloase care făceau linişte în sală. În acest timp judecătoarea nu lua în seamă nici un argument al inculpaţilor şi al avocaţilor acestora.
Parcă trăiam aevea. Procurorul afirma că o firmă din Olanda aproape nu există, fiind una de apartament, cum se spune pe la noi. Inculpaţii susţineau că este o clădire cu zeci de etaje. Judecătoare nu ţinea cont de nici un argument al inculpaţilor. M-am gândit că este foarte dură şi că îi va condamna la pedepse grele. I-a achitat. Mai târziu, peste câteva luni, instanţa s-a dovedit mai receptivă la argumentele inculpaţilor dar i-a condamnat.
Recent, la Înalta Curte completul de judecată mi s-a părut dur şi hotărât. Toată lumea se aştepta la o dezbatere a argumentelor cu care vin părţile urmată de o sentinţă justă. Acesta nu este un proces oarecare. Milioane de microbişti aşteaptă o sentinţă definitivă. Părerile sunt împărţite cum nici nu îţi poţi imagina. Unii vor sânge, alţii spun că legislaţia de pe vremea când s-au făcut transferurile respective , era alta.
Majoritatea sunt pur şi simplu derutaţi de cele două sentinţe atât de diferite şi nu înţeleg cum magistraţi de top din România, pot gândi atât de diferit. Atâta timp cât legile tot alea sunt şi argumentele prezentate în proces sunt aceleaşi. În acest punct încep bârfele şi scenariile despre o justiţie cum nu mai dorim să a
