Oricine poate să ajungă dator pe viaţă, în cel puţin două situaţii: când nu-şi achită obligaţiile financiare şi când nu le poate onora pe cele morale. "Moda" insolvenţelor în care excelează timpurile noastre nu este una de podium, în stare să ne inspire o regulă de conduită socială. Este o... tendinţă asupra cărei rădăcini nu insistăm, dar pe care o privim, neputincioşi, cu un sentiment de teamă, de revoltă, de respingere. Indiferent că se manifestă la nivelul unei persoane juridice sau fizice. Ţinând cont de tragismul consecinţelor, şi într-un caz şi în celălalt, ne întrebăm şi îi întrebăm pe cei care pot să răspundă dacă incapacitatea de plată este ultimul stadiu al ironiei sorţii? Al jocului întâmplării? Teoretic vorbind, datoriile (financiare) neonorate - ale companiilor, ale instituţiilor statului sau ale unui individ - sunt, în plan moral, expresia sfidării celui sau celor care ar fi fost obligaţi să le gestioneze. Practic, fenomenul, care destabilizează la nivel macro sau microsocial toate părţile implicate, are mai multe necunocute decât am fi noi capabili să descifrăm.

La fel de grave sunt însă şi datoriile morale. Faţă de cei care vor veni şi ne vor judeca. Faţă de generaţiile tinere ce nu vor fi dispuse, poate, să înţeleagă de ce am trecut cu vederea peste "moda" insolvenţelor, a datoriilor care macină corpul social, erodându-i, încet şi sigur, fiinţa organică. Asemenea unui virus periculos care atacă tot ce atinge, curmând nu numai firul vieţii, ci şi al convingerilor. Cum să le explici tinerilor că, de pildă, nu ai avut sârguinţa necesară de a te bate cu morile de vânt pentru a elucida misterul din jurul privatizărilor fără temei? Că nu ai făcut ceea ce se cuvine pentru a atenţiona asupra pericolului tuturor construcţiilor abstracte din jurul unor decizii europene - justificate sau nu, făţiş - pe tema Schengen-anti-Schengen, a "hăcuirii" Român