Cum se poate transforma democrația în contrariul său? Întrebarea este astăzi de o dramatică actualitate. Criza economică, transformată într-o criză societală, pare să fi minat fundamentele unei democrații liberale mult prea dependente de o bunăstare pe care guvernele nu mai sînt capabile să o ofere. Or, din această perspectivă, criza democrației ateniene imediat după epoca lui Pericle apare astăzi ca un interesant reper istoric în raport cu care putem face comparații. În această epocă, un anonim, multă vreme confundat cu Xenofon, numit de cercetătorii anglo-saxoni Bătrînul Oligarh și de cei europeni, Pseudo-Xenofon, a scris un pamflet, Constituția atenienilor, în care sistemul democratic atenian este prezentat dintr-o perspectivă extrem de critică în comparație cu beneficiile celui oligarhic. De la simpatia autorului pentru regimul oligarhic i se trage, de altfel, și supranumele („În ceea ce-i privește pe atenieni, eu nu îi aprob defel că au ales acest regim; rațiunea este că, pentru această alegere, ai au ales interesul celor răi mai degrabă decît pe al celor onești; iată de ce nu îi aprob deloc!“ – Bătrînul Oligarh, Constituția atenienilor, 1). Ca și pentru unii dintre contemporanii noștri, și pentru Bătrînul Oligarh democrația i-ar fi favorizat pe cei „răi“ în detrimentul celor „buni“. Cele două etichete nu aveau însă, la Bătrînul Oligarh, o semnificație etică, ci una socială. Cei „buni“ erau aristoi, cei ce aveau merite și ocupau o poziție binemeritată în societate, pe cîtă vreme cei „răi“ erau demosul, care nu avea competențe, dar domina prin număr. Pentru a-și demonstra teoria, Bătrînul Oligarh pune în evidență relația existentă între dominionul maritim al Atenei și democrație. Ceea ce ar fi rezultat ar fi fost un fel de polis-providență, o comunitate politică ce asigură o distribuție cît mai egală a resurselor între cetățeni. Am putea vedea aici o formă l