Daniela s-a născut în Bucureşti. În comunism. În familie dezbinată încă dinainte ca ea să poată zice ”mama”. Îşi aminteşte primele imagini clare de la 4 ani. Erau cu toții la picnic în pădure, undeva în județul Giurgiu.
Tăticul şi mămica ei stând în picioare, lângă păturică. Tăticul, o sticlă de bere spartă în mână, şi mămica tot apărându-se cu brațele. Daniela îşi aminteşte cât de vii erau culorile. Verdele ierbii de pădure trasat cu roşul sângelui de mamă.
Pe urmă s-a făcut totul negru.
Pe urmă îşi aminteşte de cai, apă şi câmp. Era legată de o căruță, în timp ce bunicii ei prăşeau porumbul. Îşi aminteşte setea mai mult decât foamea. Se ruga de căluți să împingă găleata din tablă şi spre ea, să se adape, că nu mai poate.
După divorț, mama ei rămăsese cu povara. Ca să scape de problemă, a făcut-o pachet şi a dus-o pe Daniela acasă la bunicii din Broşteanca. Ei au luat-o, că n-au avut de ales. S-au resemnat cu gândul că va creşte aşa cum cresc copiii pe lângă casa omului: ca nişte buruieni.
La bunici
Bunicul ei a văzut mai mult decât o buruiană în Daniela. A văzut un trup cald pe care palma se lipeşte aşa de bine! Mai ales când e ştearsă cu toată puterea bunicului îmbibat cu alcool. S-au lipit palmele de Daniela cu nemiluita. Până când fetița a învățat să descuie poarta şi să fugă.
Găsise un nuc, în apropiere, iar crengile copacului erau tare confortabile. De sus, Daniela a văzut luna pentru prima dată. I-a spus lunii tot ce s-a întâmplat şi i-a cerut s-o ajute.
Într-o zi, cu căprița după ea, Daniela a zărit o lună aşa de mare şi grasă pe după dealuri, încât a crezut că a venit, în sfârşit, să o salveze.
A fugit şi-a tot fugit, mâncând deal după deal, până şi-a dat seama cât de prostuță poate ea să fie. Cum să vină luna s-o scape de bătaie?
La şcoală
Cân
