Ultimii ani de comunism, cei mai crunţi pentru români, au fost la fel de apăsători şi pentru locuitorii din oraşul gri al „aurului negru“. Deşi Ploieştiul se lăfăie, la propriu, pe o pernă de gaze naturale, aragazul avea presiune doar noaptea, iar căldura din calorifere nu reuşea să desmorţească nici măcar imaginaţia copiilor care se distrau în beznă cu teatrul de păpuşi, proiectat pe pereţii apartamentelor de degetele îndemânatice ale părinţilor
O seară de iarnă din anii ’80, în Ploieşti, este un exerciţiu de memorie subiectivă. Adultul de atunci poate reţine cele două ore petrecute la coada de după serviciu, la pâine, mezeluri sau tacâmuri, iminenţa orei 19.00, când venea, în sfârşit, lumina (doar pentru că începea telejurnalul), efortul supraomenesc de a nu transforma în vorbe grele umilinţa zilei.
Ca mamă, exerciţiul fără sfârşit de a încropi o masă caldă cu ceva proteine, graba de a spăla toată familia în singura oră de apă caldă şi, apoi, după ora 22.00, când venea presiunea la gaze, truda de a găti pentru a doua zi. Dacă, nu cumva, trebuia să plece în schimbul trei.
Un copil îşi mai aminteşte, poate, lecţiile făcute la lumina lămpii cu gaz adusă de la bunici, urcatul zilnic al scărilor de bloc la lumina lanternei ţinută în ghiozdan, cele 10 minute de desene animate care goleau parcările blocurilor, dar şi distracţia din bucătărie, urmărită cu fesul în cap, când întunericul era biruit de animalele fantastice care prindeau viaţă din umbra degetelor, proiectate de părinţi pe pereţi.
Umilinţa cozilor de bărbaţi de la vata igienică
Nimic idilic, chiar dacă, la distanţă de câţiva ani, ceva din „frumuseţea“ unei astfel de seri îngheţată de iarnă ar putea suna astfel. Pentru că în exerciţiul fiecărei a doua zi, adulţi şi copii erau zdrobiţi, sistematic, în demnitate şi umanitate. Cu fiecare coadă în care maturul îşi juca şansele de a pun
