Trebuie să recunosc, nu m-am ţinut de cuvânt. De fapt, am făcut-o doar parţial, întrucât v-am lăsat să aşteptaţi nepermis de mult pentru a treia parte din povestea despre Istanbul. Aştept totuşi iertarea voastră întrucât un oraş atât de frumos merită un final potrivit, pe care sper eu să-l primească în articolul de faţă.

Dacă în precedentele poveşti v-am purtat pe întortocheatele străzi ale oraşului, dar şi în afara lui, la un minunat meci de fotbal, încercând să-i simţim aromele, mi-am propus să nu ne abatem prea mult de la acest scop şi să ne continuăm plimbarea prin Istanbul. Iar ca să respectăm principiul de bază al acestei rubrici, vă voi împărtăşi în primul rând întâmplarea cu taxiul. Da, este acel gen de poveste pe care cei întorşi din vacanţă îl vor relata tuturor cunoscuţilor, poveste care poate fi pozitivă ori negativă, dar care cu siguranţă va fi una dintre primele care vă vin in minte când vă amintiţi despre un loc.

Povestea cu taxiul

Deşi nu pot spune că ideea de a bifa obiective în vacanţă este cea care mă atrage, sunt locuri pe care ar fi bine să nu le rataţi întrucât definesc un oraş. Palatul Dolmabahçe este unul dintre acestea, mai ales prin legenda că a contribuit la falimentul Imperiului Otoman, preţul plătit pentru construcţia sa fiind unul enorm. Finalizat în 1854, palatul s-a dorit a fi unul impresionant, care să rivalizeze cu Schonbrunn ori Versailles, acesta fiind şi motivul pentru care interiorul său a fost realizat de designer-ul Operei din Paris. Având aceste aspecte în minte, am pornit cu avânt spre a-l vizita într-o zi de luni, întâmplător şi ziua în care urma să plecăm spre casă. Timpul fiind relativ scurt, ideea cea mai bună a părut a fi de a lua un taxi, care urma să plece de lângă Hagia Sophia, trecând podul Galata şi continuând de-a lungul apei. Prevăzători din fire, am ales cu grijă unul dintre zecile de