Ce facem cu ţăranii? Aceasta a fost întrebarea care a însoţit, ca o pînză freatică, întreaga construcţie naţională a României.
Mi-a revenit în minte această problemă perenă zilele trecute, cu ocazia lansării unui număr special al venerabilei reviste Études Sociales, număr dedicat şcolii Gusti şi coordonat de David Mihai Gaiţă şi Rostas Zoltan. Discuţiile au alunecat rapid de la comentarea articolelor reunite de către cei doi editori spre chestiunea ţărănească şi abordările academice şi/sau politice ale acesteia. Căci dinspre Franţa, centrarea pe sat a întregii şcoli monografice părea să fie percepută ca un soi de conservatorism necritic. Din această perspectivă, Gusti nu era perceput ca un inovator, ci înscris pur şi simplu în tradiţia românească a studiilor rurale. Aşa stînd lucrurile, întregii sale şcoli îi lipseşte acel esprit critique tipic francez, care face din critica socială menirea însăşi a intelectualului. Ca sociolog şi ca intelectual, Gusti ar fi trebuit, deci, să se împotrivească „ruralismului“, nu să legitimeze starea lui de fapt.
DE ACELASI AUTOR Umorul, rîsul şi românii Colectivism şi asociere D'ale bucuriilor vieţii Eu, nomadul Decontextualizare! – a conchis cineva. Aşa este. Cum ar fi putut Gusti să se împotrivească ruralismului, într-o societate în care ruralul reprezenta peste 80%? Pe de altă parte, şcoala Gusti s-a construit împotriva tradiţiei româneşti a studiilor rurale, punînd bazele unei adevărate sociologii rurale (şi nu numai...). Ruptă de contextul românesc, percepţia franceză era însă puternic ancorată în contextul francez, care nu este acela al lui Michelet-iubitorul-de-mioriţe, ci mai degrabă cel republican, pentru care referinţa la comunităţi rurale tradiţionale şi religioase miroase deja a restauraţie. Nu este deci de mirare că, pe această logică, opera şi activitatea lui Gusti apăreau prefaţatoarei franceze ca „un
