Moartea dictatorului venezuelean Hugo Chavez creează, ca alte decese faraonice, nişte ochiuri de lumină în pânza neagră care acoperă edificiul totalitar. Toate morţile dictatorilor au adus cu sine măcar o parţială şubrezire a mitului. De la Stalin încoace, proaspăt comemorat, urmaşii, chiar dacă nu întodeauna au lovit în soclul statuii, au făcut subtil voit, gestul de-a trece măcar la o parţială decongelare a mitului. De asta, de fiecare dată când dispare dictatorul, mai dispar şi din străjerii mitului, care atât timp cât e el în viaţă e apărat cu străşnicie.

Până şi realitatea economică mult falsificată de propagandă îşi va arăta suferinţele. În pofida faptului că economia Venezuelei, care stă pe petrol, a putut permite nişte politici sociale, ca infrastuctură, producţie, sistem comercial, Venezuela e o ţară înapoiată, ca să nu mai vorbim de corupţie, drepturi civile, stat de drept. Dar la vârf se află doar propaganda războinică, iar după ce i-ai luat totul cetăţeanului, de la proprietate la libertate, nu mai rămâne decât să-i dai pe post de hrană a urii sale naţionalismul şi marele duşman imperialist. Însă, ce uită mereu marea masă care idolatrizează dictatorii este că toţi aceştia, dimpreună cu nomenclatura lor, trăiesc pe picior occidental, în timp ce înjură de mama focului America şi democraţiile occidentale. La fel şi la noi înainte de 1990, nomenclatura avea şi Mercedes, şi Audi, haine scumpe de afară, călătorii oricând doreau în Vest. Trăiau într-o lume paralelă. Acum, de bine, de rău, nu mai există această prăpastie. Cu toate acestea, realitatea respectivă, la nivel potenţial, se poate întoarce oricând. Cei care fac azi pe naţionaliştii şi pe anti-europenii n-au nicio greaţă, pentru că indiferent ce se va întâmpla în ţara aceasta, ei vor putea oricând ieşi în străinătate şi trăi la nivel occidental. Tot în sensul acesta, al revelării conservei naţionali