La Teatrul de Comedie, Sala Studio, Vlad Cristache a montat Crize, piesa lui Mi­hai Ignat, un fel de „mărirea și decăderea amorului conjugal în n episoade“, unde n este ales de regizor în așa fel încît să fie clară trecerea: entuziasm nesigur, consolidare, intrare în rutină, plictis, criză, împăcare + descoperirea de noi resurse, da capo. Fără să spună nimic neștiut, fără vreun procedeu stilistic nou, textul, în doar două personaje, e de un haz nebun și replicile curg cu o natura­lețe la care nu ajung mulți dramaturgi (nu întîmplător, piesa a fost montată de mai multe ori la teatrul radiofonic). Și textul, și montarea reușesc dozajul bun de ironie tandră și amărăciune, reușesc să te facă să rîzi de întîmplările grave și triste, văzute dinăuntru, ale cam oricărei căsnicii. Aș zice că marca acestei montări este prospețimea, o privire relaxată, inteligentă și plină de umor asupra textului – din partea tuturor celor implicați. Regia și scenografia (Vladimir Turturică) fac risipă de inventivitate în găsirea unor soluții simple, adaptate spațiului mic al sălii, dar și potențînd impresia de joacă și contrabalansînd posibilele alunecări în registrul prea grav: frigiderul de jucărie plasat oblic, pisica electronică, patul vertical (fost cabină de lift) etc. Iar actorii servesc perfect ideea – în ipoteza că am descifrat-o bine. Smaranda Cara­gea, juna exaltată, sinceră, frumoasă, plină de entuziasm și bune intenții întru construirea cuibului familial, ale cărei elanuri sînt stinse periodic de mult-prea-obișnuitul soț, un Marius Gâlea care joacă perfect un tînăr obișnuit, introvertit, fără mari ambiții, fără mari calități, care vrea și cere puțin de la via­ță, cu rare izbucniri de orgoliu sau gelozie, repede înăbușite... Nu e teatru psihologic, personajele nu au o istorie limpede; sînt scene de viață jucate ca atare și montate unitar și alert (să spui, precum Ileana Lucaci