Megalomania lui Gigi Becali închipuia scenarii mistice înainte de meciul Steaua-Chelsea: „Tatăl nostru“ difuzat în boxe şi intonat de un întreg stadion. Planul lui nu a prins contur, căci se face voia Tatălui, nu a noastră, după cum ne învaţă Biblia. Însă zeci de mii de suflete au transformat „Luptă, Steaua!“ în cea mai puternică rugăciune.

„Ci tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui“, spune Scriptura. Nu trebuie să ne urlăm credinţa în portavoce sau megafoane. Nu aşa funcţionează. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Nici măcar despre investitorul Stelei. Iar despre reflexele incredibile ale lui Tătăruşanu, efortul lui Latovlevici şi sângele rece al lui Raul Rusescu vor vorbi cei înţelepţi.

Eu voi scrie povestea unei nopţi de primăvară, cu miros de iarbă proaspătă şi atingere magică de cifra 7. Am fost la destule meciuri importante ale Stelei, în Ghencea sau pe bătrânul „Lia Manoliu“ şi nici Arena Naţională nu-mi era necunoscută. Copilăria mea a fost frumoasă: am „urcat“ Everestul unei finale de Cupa Campionilor, într-o altă seară magică de primăvară, 7. Însă joi seara, la meciul Steaua-Chelsea, magia a fost mult mai puternică decât o vrajă britanică legată „legată“ de însuşi Harry Potter.

Am văzut costume populare moroşeneşti şi steaguri tricolore, am văzut fetiţe de cinci ani şi doamne de 50, am văzut băieţi de Ghencea şi hipsteri, am văzut corporatişti care nu au mai apucat să schimbe costumul cu jeansi şi am văzut multe treninguri roş-albastre.

Am auzit scandându-se „România“ mai puternic decât îndemnurile de luptă ale lui Richard Inimă de Leu şi am simţit că cerul şi nu Schengen e limita. Am văzut 11 bărbaţi atacând ca lupii înfometaţi după 90 de minute de joc şi încă vreo două de prelungiri. Am simţit zeci de mii de suflete transformându-se în voci pentru a rosti cea mai puternică rugăciune: „Luptă,