Sînt din nou în Israel, pe malul mării, la Haifa. E (relativ) cald astăzi, în orice caz mai cald decît în majoritatea oraşelor europene în care mi-ar plăcea să mă plimb dacă nu aş fi aici. Am citit dimineaţa Observa­tor cultural şi apoi m-am dus la cinema să vad un film documentar israelian în competiţie, anul acesta, pentru Premiile Oscar. Un film politic în care personalităţi proeminente ale Serviciilor Secrete îşi exprimă, foarte deschis şi fără parti-pris-uri evidente, părerile despre conflictul israelo-palestinian aşa cum a evoluat acesta în ultimii patruzeci de ani. Peste patru săptămîni doar, aici se va sărbători Paştele (Pesach), care comemorează, în tradiţia evreiască, ieşirea din Eghipet şi cei patruzeci de ani petrecuţi în deşert în drum spre Ţara Sfîntă. Drumul a fost lung şi greu, se pare însă că traversarea deşertului politic este mai grea şi mai lungă decît aceea a deşertului de piatră şi de nisip. Reprezentanţii forţelor de ordine, tehnocraţii bătăliilor antiteroriste au păreri diferite despre tacticile folosite, dar sînt de acord în ceea ce priveşte strategia. Sau mai exact, în ceea ce priveşte lipsa de viziune strategică a conducătorilor politicii israeliene în conflictul cu palestinienii. Ceea ce înseamnă că traversarea deşertului politic ar mai putea dura cîteva decade.

Aici, pe malul Mediteranei, esenţa conflictului nu este în primul rînd economică. Cu toate că acest aspect nu poate fi nici el neglijat. În România sau în America nu se vorbeşte de „conflicte“, ci mai degrabă de „crize“; conflict sau criză însă, şi în acest caz se pune întrebarea naturii situaţiei şi mai cu seamă aceea a ramificaţiilor sociale, politice şi culturale ale acesteia atît la poalele Carpaţilor, cît şi pe continentul nord-american. Şi comună tuturor locurilor menţionate pare a fi lipsa de viziune strategică a guvernanţilor. Din Observator cultural citit în