„Măi, ascultă-mă cu atenţie. Apeşi butonul ăla cu roşu ca un cerculeţ tăiat...“ Fata e minionă, îmbrăcată într-un palton negru care aproape că-i atinge călcîiele. Stă lîngă una dintre uşile vagonului de metrou şi ţine capul plecat, cu ochii ţintă la propriile-i încălţări. Pletele îi acoperă jumătate de faţă, iar telefonul pe care-l ţine la ureche e total ascuns în părul bogat. Vorbeşte încet, printre dinţii strînşi. „Aşa“, zice în telefon, „ce îţi arată acum?“ Tace, ascultă, îşi dă ochii peste cap. „Cum să fie negruuu?? Ai apăsat butonul roşu?“ Pauză, iară. „Păi, nu apăsa în neştire. Şi ai răbdare că trebuie să-ţi apară ceva care-ţi cere PIN-ul... Unu-doi-trei-patru, ăla cu care deschizi telefonul!“ Deja bîţîie dintr-un picior, iar încheieturile degetelor i s-au albit în strînsoarea cu care se ţine de bara de aluminiu. „Stai, nu băga acum, n-ai zis că ai ecranul negru? Unde vrei să bagi? Doamneeee...!“ E în pragul unei crize de nervi. A dat capul pe spate, a tras puternic aer în piept şi a luat-o de la început cu butonul roşu cu un cerculeţ tăiat „ca la telecomanda televizorului, dom’le“. Nu ştiu cum s-a terminat discuţia, a trebuit să cobor, cu mare părere de rău.
DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje Era evident că fata îi explica unei mame sau unei bunici cum să-şi deschidă telefonul mobil. Oare cît a mai ţinut-o calmul? O fi izbucnit, în văzul tuturor călătorilor, în ţipete exasperate? Sau şi-o fi luat seama că omul de la capătul firului e bătrîn şi neştiutor, speriat chiar, şi i-o fi zis „Lasă, mamaie, că ajung eu acasă şi rezolvăm?“ Habar n-am. Dar ştiu, de pildă, cît de speriaţi sînt ai mei cînd televizorul începe să dea rateuri, şi trebuie să sune pe la cablişti să le explice cum, în cutiuţa aia neagră de dedesubt, clipeşte o luminiţă intermitentă roşie, cum îi mai întreabă cîte unul din t