Povesteam ieri despre Zilele Babelor, despre Babele “cosmice” care schimbă anotimpurile, leagă şi dezleagă vremea, prevestesc belşugul şi norocul. Sunt  strămoaşele noastre mitice, care şi-au transmis înţelepciunea femeilor iniţiate din satul românesc. Bătrânele vindecătoare, bătrânele fermecătoare sunt cele care cunosc leacul plantelor şi pe cel al sufletului, sunt cele care moştenesc relicte şamanice din timpuri imemoriale, frânturi dintr-o religie comună atât stepelor asiatice, cât şi celor două Americi. Tehnici ale extazului, folosirea obiectelor magice, a plantelor, incantaţii, cântece ritualice şi de ceremonial, toate acestea sunt folosite şi astăzi de bătrânele satelor pentru ca sufletul colectiv al comunităţii să rămână întreg. Şi toate acestea pentru că în filozofia ţăranului român, boala nu este niciodată doar fizică, ci şi una a spiritului, a sufletului, iar duhurile rele sunt întotdeauna cauza. O dată cu pătrunderea creştinismului, aceste practici au ajuns să fie asimilate magiei şi vrăjitoriei, fiind interzise cu vehemenţă de biserică. Prin urmare, cu toate că vechea Dacie (la fel ca multe alte zone din Europa, cercetate de numeroşi antropologi) a cunoscut o tradiţie şamanică, astăzi şamanismul este atestat doar în zone precum Siberia, Finlanda, Groenlanda, Canada, SUA, bazinul Amazonului, arealul Pacificului de Sud, China, Nepal şi Africa tribală.

Dincolo de dimensiunea lor magică, textele descântecelor au o plasticitate uluitoare, demnă de orice antologie literară. “Brâne, brânişorul meu,/ Fă-te şarpe laur,/ Şarpe balaur/ Cu solzii de aur,/ Cu totul de aur,/ Cu 24 de picioare mergătoare,/ Cu 24 de limbi împungătoare,/ Cu 24 de aripi zburătoare…” (Descântec “de dragoste”).  “Lună luminoasă,/ Arată-ne ursitu nostru-n casă;/ Na-ţi brâul meu/ Şi dă-mi frâul de la calul tău/ Să-ncalec pe dânsul/ Şi-n lume să mă pornesc/ De-oi găsi ursitul meu/ Şe