De ani buni observ că mai toate mărfurile sau serviciile care stau bine ca raport între calitate şi preţ dispar. Oamenii apucă să devină cumpărători fideli ai unui produs considerat avantajos, dar când se obişnuiesc mai mult cu el nu-l mai găsesc. Oare de ce în România tot ce-i bun se strică?

Pentru că mediul economic, mai precis cadrul fiscal, se schimbă mereu, iar volatilitatea nu lasă loc pe piaţă decât afacerilor speculative. Din acest motiv, cine vrea să supravieţuiască trebuie să dea în client pentru a-şi recupera taxele de protecţie plătite clasei politice, fiindcă nu are cum să funcţioneze potrivit filosofiei capitaliste a diviziunii muncii – eu îţi fac servicii ţie, tu mie.

Dar tocmai pentru că întregul business e speculativ şi afacerile autentice se evaporă, nu suntem stabili macroeconomic. E neclar în ce sferă se va crea PIB-ul la anul, în condiţiile în care apar sau dispar afaceri în funcţie de contextul politic şi de taxele aferente. Fireşte însă că toate acestea au un preţ: încrederea în consum nu doar că e una dintre cele mai reduse din UE, ci şi printre cele mai volatile.

E clar, indicatorii economici pot fi mai mult bănuiţi chiar şi după ce preşedintele Băsescu a modernizat statul cu ajutorul FMI, UE şi a Băncii Mondiale. PIB-ul, inflaţia, populaţia variază impredictibil. Iar urmărirea populaţiei pe grupe de vârstă nu constituie un obiectiv al politicilor economice, ci e mai mult un element de reglaj: când ai mai puţini pensionari, creşte PIB/locuitor.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu populaţia activă, care atunci când ţara are nevoie de sporuri de productivitate e trimisă în şomaj. Cu alte cuvinte, în loc să se obţină structural un nucleu de populaţie activă care să-i permită statului să se bazeze pe o cantitate stabilă de venituri bugetare, oamenii sunt folosiţi ca masă de manevră. Mai departe, şomerii sacrifica