În afară de cele trei mărţişoare tradiţionale: mami şi cele două bunici, fii-mea a ţinut zor-nevoie să facă ea, cu mîna ei, încă trei bucăţi. Le-a făcut. Cu ajutorul maică-sii, a reuşit să confecţioneze (a zis că sînt mai valoroase dacă le face ea, cu mînuţa ei) mărţişoare pentru următoarele persoane importante din viaţa ei, la şapte ani şi jumătate: Doamna, Maria şi Doamna de pian.
DE ACELASI AUTOR Românul, tocilarul clasei Indianul de oţel Mici (şi) confuzii (Tot despre) 15 ani de integrare europeană Doamna este, evident, Doamna Învăţătoare. Pre numele său de stare civilă, doamna Borcan. Are patruzecişiceva de ani. Fii-mea o iubeşte. Ţine la ea îngrozitor de mult. Ştiţi de ce? Pentru că şi Doamna îi iubeşte. Nu îi răsfaţă, nu îi cocoloşeşte, nu le dă numai febe-uri. Este şi severă, le taie obrăzniciile, îi ţine în frîu, cu un tact admirabil. Îi tratează pe copii cu un amestec perfect dozat de umor, răsfăţ şi disciplină. De cîte ori aud păreri despre criza din învăţămîntul românesc (reală, indiscutabil), îmi dau seama cît noroc a avut fii-mea cu doamna Borcan. Doamna îi învaţă ce se cuvine şi ce nu. Îi ceartă sau îi laudă, îi ţine atenţi, îi face să se simtă un grup, o gaşcă. Doamna a venit la primul concert de pian al fie-mii (unde a interpretat ge-ni-al „Căţeluş cu părul creţ“ şi „Ceata lui Piţigoi“), la Muzeul Literaturii Române. Acolo, ce să vezi? Sala era plină de pitici, a venit cam jumătate din clasa IC a fie-mii. Toţi, solemni, cu cîte trei lalele în mînă, pe care le ţineau ca pe sfintele moaşte, atenţi să nu le rupă. Copiii au vrut să vină, părinţii lor au fost de acord, ne-au făcut o surpriză iar eu am rămas cu lacrimile în gît tot recitalul. Este clar: Doamna îşi iubeşte meseria. Nu cred că a ales să fie învăţător (deşi are grade didactice multe), de dragul salariului. Primul mărţişor al fiicei mele a fost pentru Doamna.
Alt mărţişor a fo
