Spre deosebire de Gheorghiu-Dej, care nu a dat importanţă contribuţiei televiziunii la propagandă, Ceauşescu s-a preocupat de „micul ecran“ încă din primele luni după preluarea puterii. Îl deranjau programele de varietăţi inspirate din Occident şi decolteurile prezentatoarelor.
Pentru ca televiziunea să poată servi intereselor partidului erau necesare investiţii majore în infrastructură. Austerul Ceauşescu a autorizat începerea lucrărilor la noul sediu al televiziunii în 1966. A fost construit după modelul BBC, pe Calea Dorobanţilor nr. 191 din Bucureşti, având o suprafaţă de 63 ha.
Ca urmare a investiţiilor tehnologice, televiziunea română avea unul dintre cele mai moderne centre audio-vizuale de capacitate medie din Europa. Cele patru corpuri ocupau o suprafaţă de 28.000 mp (spre comparaţie, studioul de la Floreasca avea 460 mp). Instituţia s-a mutat în clădirea de pe Calea Dorobanţilor în 1970. În anii construcţiei noului sediu s-au făcut investiţii şi în privinţa creşterii ariei de receptare a semnalului tv (au fost instalate relee de transmisie în toate judeţele ţării).
La 2 mai 1968 a fost inaugurat canalul 2 al televiziunii. Iniţial, acesta difuza programe de trei ori pe săptămână. În februarie 1972, canalul 2 a început să emită zilnic, câte două ore.
Televiziunea trebuia să cultive dragostea de patrie
După inaugurarea noului sediu şi extinderea ariei de difuzare, regimul a decis să integreze mai vizibil televiziunea în cadrul propagandei. Astfel, în 1971 s-a pregătit o nouă lege de funcţionare a Radioteleviziunii. Proiectul acesteia a fost discutat în şedinţa Secretariatului CC al PCR din 16 martie 1971.
Dumitru Popescu, ideologul principal al ceauşismului, a solicitat expres introducerea atribuţiilor de ordin politic în sarcina televiziunii. El dorea ca programele instituţiei „să dezvolte ideea de combativitate faţă de tră
