nnn Gregor von Rezzori este un foarte mare prozator. Puţin frecventat, din păcate, în mediile culturale româneşti. În afara unui interes special din partea grupului „A treia Europă“ de la Timişoara, nu am sesizat un apetit anume printre cititorii români profesionişti. Dar poate mă înşel. Sper ca frumoasele poveşti ale acestui veşnic nostalgic prozator să ajungă la îndemîna cît mai multor cititori români. Prima carte a lui Rezzori care a circulat la noi a fost volumul Memoriile unui antisemit (tradus exemplar de Catrinel Pleşu). Am citit aceste memorii cu foarte mare plăcere. Am descoperit un bun povestitor, însoţit de un rafinat stilist. Şi am ştiut că am la îndemînă o bună lecţie de literatură. Idealul clasicismului, via Racine, era să se facă literatură din nimic. Rezzori atinge acest ideal aglutinînd aşa-zise nimicuri ale vieţii cotidiene, atît cît i-a fost dat lui s-o petreacă, într-un mult mai agitat secol XX decît transpare din rememorările sale – combinate cu paranteze istorice şi cu secvenţe autobiografice. Acelaşi tip de proză extrem de simplă, dar şi foarte atent construită, lucrată la nivelul fiecărei propoziţii, se regăseşte şi în Zăpezile de altădată. Portrete pentru o autobiografie pe care nu o voi scrie niciodată (Editura Humanitas, 2012, traducerea din germană de Sanda Munteanu). Nu ştiu cum scria Rezzori, dar impresia lăsată este de lentoare şi de maximă acurateţe pentru fiecare detaliu. Nu-l interesează subiectele/temele grave sau exotice, faptul divers picant, ci caută esenţialul în te miri ce. Prin intermediul a cinci portrete făcute unor oameni foarte apropiaţi – mama, tatăl, sora, doica şi guvernanta –, Rezzori ne oferă nu doar o lecţie de mare literatură, ci şi sugestii pentru a pricepe cîte ceva din ceea ce ni se întîmplă fiecăruia. Ideea ar fi ca, pe lîngă o lectură cu viteză redusă, să ne facem timp şi pentru propriile răsuciri ale vie