În manualele şcolare şi în filme istoria îşi pierde din farmec, din credibilitate, îşi pierde viaţa. Pe buzele oamenilor care au trecut prin ceea ce numesc „iadul comunismului”, istoria devine „de poveste”.

Scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu a fost închisă 14 ani în lagărele comuniste. Pentru că nu a dorit să “colaboreze” cu regimul, a fost supusă tuturor metodelor de tortură: izolator, bătaie la tălpi, înfometare, îngheţ şi cătuşe americane. Cu toate acestea, consideră că viaţa în perioada comunistă era mai rea decât lagărul. „Afara era alta lume, lipsisem 14 ani, ani în care comunismul a înaintat triumfător. Mi-a fost mai grea acomodarea la aşa-zisa libertate decât acomodarea cu închisoarea”, marturiseste scriitoarea Aspazia Otel Petrescu.

Înainte de instaurarea regimului nu existau cozi nesfârşite, nici planificări. De asemenea lipseau discrepanţele foarte mari între posibilităţile oamenilor. Chiar şi cei de la ţară, cu puţin efort reuşeau să îşi dea copii la facultate. Acum, alimentele erau planificate. „Pentru mine era halucinant, cumplit, să vad cum vin oamenii şi pun sacoşile la rând pentru alimente despre care nu se ştia dacă vin în acea zi. Îmi amintesc cât de ridicolă m-am simţit când am stat la coadă o oră întreagă pentru un pachet de unt şi mi s-a dat exact un cub de un centimetru”, spune Aspazia Oţel Petrescu.

Cei care locuiau la bloc primeau tichetele de pâine de la asociaţiile de proprietari. “Tichetele se dădeau doar celor care n-aveau datorii la asociaţie. Dacă n-aveai achitate datoriile nu primeai tichete. Fiecare persoană primea un sfert de pâine neagra sau intermediară în fiecare zi”, spune romaşcanca Liliana Enache.

În alimentare se găseau numai gâturi, aripi, lăbi de pui şi adidaşi de porc. Uneori se găsea şi o pungă cu doi pui foarte, foarte mici, pe care lumii o numea “Fraţii Petreuş”, după nişte cântăreţi.

Deoarec