Sociologul clujean Ioan Hossu povesteşte cum românii stăteau la coadă atât pentru hrană, cât şi pentru a primi un aragaz sau o Dacie. În ultimul caz trebuia să te înscrii cu 3-4 ani înainte. Hossu îşi aduce aminte că un salariu bun era, în acea perioadă, între 2.500 şi 3.000 de lei şi că peste tot se găseau creveţi vietnamezi şi spumant „Zarea“.

„Statul la coadă era un lucru obişnuit, devenise o obişnuinţă, făcea parte din peisaj. Acesta era o formă prin care statul îţi arăta cât de mic eşti, mic şi vulnerabil“, afirmă sociologul clujean Ioan Hossu.

Acesta mai afirmă că se stătea la coadă pentru carne, lapte, ouă, medicamente până la procurarea unui aragaz sau a unei Dacii. Pentru acestea din urmă se făceau liste de aşteptare care se întindeau, în cazul unei maşini Dacia, şi pe parcursul a 3-4 ani.

„Coada ajunsese să fie un stil de viaţă, sociologii vorbesc de o ierarhie a cozii, nu doar la noi în ţară, ci în toate statele care au fost comuniste“, adaugă Hossu.

El mai spune că, dacă judecai după modul în care se acordau raţiile de alimente, aveai impresia că eşti în vremuri de război: o pâine la 2 zile, un pachet de unt la o lună, 10-15 ouă pe lună, 1 kilogram de făină pe lună, 500 de grame de zahăr pe lună, 1-2 kilograme de carne de persoană pe lună.

Era mare lucru dacă cunoşteai o vânzătoare care îşi ţinea sub tejghea o pereche de pantaloni de stofă de calitate sau ciorapi lycra pentru doamne, deodorant ori săpun de bună calitate. „Deşi sună ciudat în ziua de azi, atunci acestea nu se găseau. Rarităţi mai erau cafeaua, pepsi şi încălţămintea de bună calitate“, subliniază sociologul.

Iar ca să-ţi faci rost de ceea ce aveai nevoie apelai la mită care pentru acele vremuri era sub forma pachetelor de ţigări Kent. „Era valuta forte, un fel de substitut al euro“, completează sociologul.

Acesta îşi aduce minte că în Dej erau două