De multe ori, stînd de vorbă cu oameni din lumea artelor sau citindu-i, pe ei sau pe forumiști, inclusiv pe forumul revistei noastre, m-a frapat profunda neînțelegere a literaților, a artiștilor, chiar a unor reprezentanți ai „științelor umaniste“ față de ce înseamnă cercetarea și creația din științele zise exacte. Neînțelegere care provine din necunoaștere – pentru că, dacă despre rezultatele cercetării științifice se vorbește adesea, despre felul cum s-a ajuns la ele nu se spune decît că a durat mult și a cerut multă muncă. Ceea ce e adevărat, dar nu lămurește mare lucru. Există, în primul rînd, o mare neîncredere față de articolele cu mai mulți autori, specificul, mai ales, al științelor aplicate. Mefienții uită însă că volumul imens de cunoștințe și complexitatea tehnologiilor moderne fac aproape imposibilă cercetarea individuală: nimeni nu mai poate gestiona și lucra de unul singur într-un laborator. E firesc ca, în cazul unor experimente, să semneze toți cei care au lucrat în laboratorul respectiv – dar meritul revine celui care semnează primul, așa-numitul „prim autor“; această poziție în lista autorilor înseamnă că el a avut ideea, a conceput teoria și a condus experimentul. Din întreaga listă, care poate avea și o sută de nume, credit mai primește și „autorul corespondent“, cel care poartă discuțiile cu referenții și editorii, răspunde obiecțiilor, explică și susține punctul de vedere al autorilor – de multe ori însă, corespondent este tot primul autor.
În științele teoretice, în schimb, ca fizica și informatica teoretice, matematica, științe care se bazează pe raționament abstract și demonstrație, există și articole cu autor unic. Cînd sînt mai mulți (rar se trece de trei), semnează în ordine alfabetică, semn că fiecare autor e creditat cu o contribuție egală. Cum se desfășoară o astfel de colaborare? Se poate ca unul să fi pus problema și ce
