Ne întoarcem în interbelic, asezonat cu o bună doză de neoliberalism, în conformitate cu vre­murile de azi. Nu doar faptul că România trece printr-o criză economică, laolaltă cu întreg continentul, criză care se răsfrînge în special asupra „celor mici“, mă duce la acest gînd, ci întreg eșafodajul ideologic care domină spațiul public. O societate profund inegalitară, existența unui mult prea strîns parteneriat între Stat și Biserică, abundența de religios în spațiul public, construcția de biserici care vine la pachet cu cele enunțate înainte, recursul tot mai pregnant la valorile „tradiționale“, fără a le chestiona potența discriminatorie, tentativele de marginalizare a celuilalt și de scoatere a lui din corpul națiunii (a se vedea marginalizarea și ghetoizarea romilor, prezente atît pe plan discursiv, cît și fizic), fobia antimaghiară și frecușurile româno-maghiare gata să irumpă din orice fleac (a se vedea „scandalul steagurilor“), fascinația pentru discursuri pseudo-intelectuale, condimentate religios și mistic, despre „țară“, „neam“ și altele asemenea, un grad (tot mai ridicat) de analfabetism, o relație identitară tensionată cu „Europa“, corupția generalizată la nivelul clasei politice: într-o formă sau alta, aveam toate astea în interbelic, le avem și acum. Asistăm la o radicalizare, petrecută aproape pe nesimțite, a unei părți tot mai consistente a discursurilor și acțiunilor publice, radicalizare care se petrece, nu o dată, cu gir și voie de la Stat și de la instituții ale Statului.

Cireașa de pe tort a enumării de mai sus o constituie faptul că, în incinta Academiei Române, Holocaustul românesc a fost negat de profesorul de istorie Vladimir Iliescu. Ce-i drept, asta nu se întîmpla în interbelic, pentru că Holocaustul nu avusese încă loc. (Rămîne în continuare o enigmă pentru mine cum de pot exista intelectuali care aduc ode unei epoci cu atîtea