Tezeu şi Ariadna

Iată firul promis –

deşirat din vălul străvechi al casei

firul în care m-am tors pe mine, ţara toată

şi piatra pe care calc

el te va duce la lumină, se spune

din labirintul lăsat moştenire

de bătrânii mei

din propriul tău labirint.

Ah, bucuria! jocul, teroarea

de a ne afla faţă în faţă pe pragul

Minotaurului

tu şi eu, oglindiţi unul în celălalt

la infinit.

Iată ofranda în care m-am tors

fără a o pricepe deplin

lunecă din mâna mea caldă

în mâna ta

firul promis, aurul roşu

mătăsos ca şarpele adormit

neted ca orizontul ce se roteşte în somn

calea

spre fiara înfometată

şi înapoi

Ariadna spune

M-ai rugat: ajută-mă să ies din labirint

salvează-mi viaţa

eu credeam în lumea în care m-am născut

în lucrurile pe care le puteam vedea, atinge:

rareori am pus întrebări cu glas tare

şi prea puţine în singurătate.

Purtam hainele bune, mărgele de rubin

de când ai venit

călcam parcă în vis

m-ai rugat să-ţi salvez viaţa,

am simţit că pot

… cine pusese în mine promisiunea asta?

Acum reveneau parcă

vorbele cu două tăişuri ale ghicitorului.

Eu am urmat povestea lui despre tine

şi te-am urmat pe tine în labirint,

mai uşoară ca aerul, mai aproape decât umbra ta,

de teamă să nu se rupă firul –

nu s-a rupt, te-a adus la lumină,

te împleticeai după luptă, orbit, căutând aerul.

Firul nu s-a rupt

dar mi-a prins mie paşii

cum dansam de spaimă şi bucurie, cu faldurii uzi

de sângele jivinei ucise.

Pas cu pas